Astăzi la RFI, îmi șoptește în cască amicul meu Valentin Panduru se vor spune lucruri grave. Nu îmi mai amintesc cât de grave, rotunde sau radicale, dar dacă cineva se găsește pe drum la 16.40, așa cum va fi cazul meu, poate afla!

Unul din lucrurile învăţate într-unul din drumurile realizate pentru documentarea albumului “Lemn. Biserici din nordul Olteniei” a fost că există locuri şi gesturi care capătă o însemnătate aparte dacă îţi sunt revelate. În timp ce încercam să fotografiem şi să documentăm cât mai mult din fiecare bisericuţă la care ne opream, în jurul nostru, micul univers de cimitir de ţară îşi trăia rutina zilnică. Unul din momentele revelatoare despre care vorbeam a fost acela în care un ţăran care venea de la coasă pe asfinţit, îşi saluta morţii. Punea mâna pe fiecare cruce cunoscută şi, ca şi cum ar fi bătut pe umăr un prieten vechi, o scutura încet. Mi-am amintit de acest gest de familiaritate trecând weekendul trecut printr-un astfel de cimitir. Este vorba de micul cimitir al bisericii armene din Târgu-Ocna, un lăcaş în care nu se mai slujeşte, un monument de secol XIX păzit şi ascuns oraşului de străzi periferice pietruite şi o curte mare, verde, înflorită, în care se află cimitirul.

Majoritatea dintre noi păstrăm o aversiune faţă de cimitire, senzaţie dată mai mult de cimitirele mari şi depersonalizate ale oraşelor în care ritul înmormântării e industrializat şi comercializat în funcţie de lot, familie, tip de marmură şi plin cărări betonate. Există însă astfel de locuri care spun poveşti despre oameni care au trăit în secolul XIX şi care îşi păstrează fotografiile elegante şi uneori excentrice în ovaluri gri, cu ultimele lor amintiri scrise pe cruci alături de soţi, fraţi, părinţi. Ceea ce e cu totul aparte la cimitirul armean din Târgu-Ocna este vegetaţia impresionantă care se desfăşoară în jurul bisericii şi în jurul mormintelor, parcă să ţină la distanţă ochii curioşi ai atât de rarilor vizitatori. Lucru care face şi mai palpitantă călătoria prin grădină cimitirului dându-i un aer de explorare aventuroasă: sari un şanţ, calci nişte crengi, dai cu mâna ierburi agăţătoare şi urmăreşti cu degetele linia literelor de pe crucile de piatră din care culoarea s-a şters în timp. Îi cunoşti pe soţii Sima şi Ghircor Vartan, o Anicuţa, stinsă în floare vârstei la numai 25 de ani, într-un costum popular , Cecilie Cerchez cu un profil incredibil: sprâncene arcuite, un zâmbet ascuns, aproape obraznic, şi mărgele groase, un preot Agop Agopian cu barba generoasă pieptănată impecabil, o Rosa cu breton pufos, un domn Azakarian cu mustaţa ca la carte şi ochi de spion.



E o atmosferă de linişte şi împăcare cu sine într-un astfel de loc în care poţi sta pe o bancă şi citi o carte bună alături de Cecilie sau de Anicuţa, înconjurat de boschete imense de flori în care te poţi adânci până la umeri, fără gălăgia parcurilor cu copii, strigăte, leagăne şi moşuleţi care joacă table. La apus, o iei pe cărare spre poarta fără lacăt, cu clanţă cu nas, baţi pe umăr sufletele celor care ţi-au însoţit lectura şi te întorci la gălăgia din lumea adevărată.

“Murder to excellence” lui Jay-z, o melodie care vorbeşte despre crime, împuşcături şi ganstereală, are un ritm de fundal foarte interesant, mioritic, familiar. Sunt atât de mândră şi totuşi atât de curioasă de cum a ajuns rapper-ul la fetele noastre.

trilurile româneşti aici

peace.

Ştiţi cum fac mamele de arată prietenei tale, sperai tu viitoarea soţie, poza cu tine în fundu’ gol şi maimuţa la malul mării pe plaja Mamaia din ’83? Aşa şi noi am găsit o înregistrare din mai a emisiunii Art Cultura de la RFI cu cetaşii noştri, Luiza şi Şerban. Asta ca să vă daţi seama că toţi oamenii serioşi au o poză cu maimuţa în trecutul lor.

click pentru maimuţă!

Catedra de Conservare – Restaurare a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti are plăcerea de a vă invita la expoziţia:

Lucrări de salvare a Bisericii de lemn din Urşi, jud. Vâlcea. Prima etapă de restaurare a iconostasului

1-7 iulie
Librăria Cărtureşti
str. Arthur Verona 13-15,
sector 1 Bucureşti

Vernisaj 1 iulie, ora 14.30.

Expoziţia face parte dintr-un proiect mai amplu de salvare a bisericilor de lemn. Intervenţia de urgenţă asupra bisericii din Urşi a fost realizată cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România şi al primăriei comunei Popeşti, şi a avut ca primă etapă intervenţiile in situ de asigurare a picturii murale desfăşurate în vara anului 2010. Icoanele mobile ale iconostasului au fost preluate pentru restaurare în toamna anului trecut în cadrul parteneriatului dintre Ordinul Arhitecţilor din România şi Universitatea Naţională de Arte Bucureşti.

“În urmă cu zece-cincisprezece ani, a-ţi fi exprimat interesul pentru arhitectura eclezială din lemn în cercul restrâns al istoricilor de artă presupunea un risc înalt de descalificare profesională. Am încercat-o pe pielea mea şi am suportat consecinţele, deşi, în ultimele decenii ale secolului XX, istorici marcanţi şi-au arătat preocuparea faţă de vastul fenomen al ctitoririi de lăcaşe de cult din lemn pe întreg teritoriul românesc. Cercetători aplicaţi şi riguroşi precum Ioana Cristache-Panait, Răzvan Theodorescu, Ion Godea, Paul Petrescu, Andrei Pănoiu, Radu Creţeanu s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra acestui vast subiect, iar efortul lor s-a concretizat în cărţi şi studii dedicate bisericilor de lemn. Au rămas însă, din păcate, cazuri izolate, fiindcă în ansamblul său cercul medieviştilor s-a cantonat în studiul, nici acela prea convingător, cu puţine excepţii, al monumentelor ecleziale din zid, ctitorii domneşti ori boiereşti.

Abia începutul de secol XXI aduce în prim plan arhitectura tradiţională din lemn în România. În mod sigur, o influenţă semnificativă au avut-o şi de această dată străinii veniţi la noi să vadă şi să cerceteze bisericile de lemn, spre a le compara cu cele existente în patrimoniul ţărilor lor. Un simpozion internaţional precum cel cu tema „Drumurile europene ale lemnului”, a cărui ediţie a avut loc în anul 2000 şi a continuat în următorii trei, a avut meritul de a strânge la un loc arhitecţi, istorici de artă, meşteri tradiţionali din Suedia, Norvegia, Finlanda, Polonia, Ţările Baltice, Turcia, România în schimburi de experienţă şi călătorii de studiu în mai multe zone ale ţării. În felul acesta au început unii dintre români să-şi dea seama ce comoară de artă şi de spiritualitate deţine patrimoniul lor naţional şi să acţioneze în scopul conservării şi al valorificării ei. Fiecare după puteri, aşa cum contribuiau în vechime obştile rurale la ridicarea bisericilor de lemn.”

(citiţi întregul articol al Luizei Barcan în Revista Ramuri)