Moș Crăciun este al doilea producător de ler după Hrușcă.

Când primește un apel, telefonul lui Hrușcă, sună lin.

În cinstea lui Hrușcă, de Crăciun, Chuck Norris își denumește pumnii “Lin” și “Cătilin”; când lovește cu ei, vindecă.

Hrușcă nu se va opri nicodată, va colinda tot.

Prima ninsoare începe când Hrușcă își acordează chitara.

Hrușcă nu împodobește bradul, îl colindă până se umple de ler.

În fiecare an Hrușcă alege un bătrân pe care-l colindă până devine copil.

Lui Hrușcă nu-i sare muștaru’, îi sare leru.

Când vine vorba de Sărbători, avem nevoie de multe ori de un ceva care să ne pună în atmosferă. Să avem răbdare să se coacă chestii în cuptor, să nu ne supăram că s-au ars chestiile din cuptor, să facem bradul, să ne uităm minute în șir la luminițele din el, să ne bucurăm de pisicii care moțăie pe calorifer, să devenim maeștri cu scotch-ul, lipiciul și capsatorul până când cadourile sunt împachetate, să dăm snickers colindătorilor( sau nuci și covrigi pentru gazdele mai gospodare) și să alegem acel film bun pe care să adormim.

Pentru această atmosferă noi vă propunem Ballerina Project, al artistei Dane Shitagi.

click Thom Yorke & Beyonce

Unul din lucrurile învăţate într-unul din drumurile realizate pentru documentarea albumului “Lemn. Biserici din nordul Olteniei” a fost că există locuri şi gesturi care capătă o însemnătate aparte dacă îţi sunt revelate. În timp ce încercam să fotografiem şi să documentăm cât mai mult din fiecare bisericuţă la care ne opream, în jurul nostru, micul univers de cimitir de ţară îşi trăia rutina zilnică. Unul din momentele revelatoare despre care vorbeam a fost acela în care un ţăran care venea de la coasă pe asfinţit, îşi saluta morţii. Punea mâna pe fiecare cruce cunoscută şi, ca şi cum ar fi bătut pe umăr un prieten vechi, o scutura încet. Mi-am amintit de acest gest de familiaritate trecând weekendul trecut printr-un astfel de cimitir. Este vorba de micul cimitir al bisericii armene din Târgu-Ocna, un lăcaş în care nu se mai slujeşte, un monument de secol XIX păzit şi ascuns oraşului de străzi periferice pietruite şi o curte mare, verde, înflorită, în care se află cimitirul.

Majoritatea dintre noi păstrăm o aversiune faţă de cimitire, senzaţie dată mai mult de cimitirele mari şi depersonalizate ale oraşelor în care ritul înmormântării e industrializat şi comercializat în funcţie de lot, familie, tip de marmură şi plin cărări betonate. Există însă astfel de locuri care spun poveşti despre oameni care au trăit în secolul XIX şi care îşi păstrează fotografiile elegante şi uneori excentrice în ovaluri gri, cu ultimele lor amintiri scrise pe cruci alături de soţi, fraţi, părinţi. Ceea ce e cu totul aparte la cimitirul armean din Târgu-Ocna este vegetaţia impresionantă care se desfăşoară în jurul bisericii şi în jurul mormintelor, parcă să ţină la distanţă ochii curioşi ai atât de rarilor vizitatori. Lucru care face şi mai palpitantă călătoria prin grădină cimitirului dându-i un aer de explorare aventuroasă: sari un şanţ, calci nişte crengi, dai cu mâna ierburi agăţătoare şi urmăreşti cu degetele linia literelor de pe crucile de piatră din care culoarea s-a şters în timp. Îi cunoşti pe soţii Sima şi Ghircor Vartan, o Anicuţa, stinsă în floare vârstei la numai 25 de ani, într-un costum popular , Cecilie Cerchez cu un profil incredibil: sprâncene arcuite, un zâmbet ascuns, aproape obraznic, şi mărgele groase, un preot Agop Agopian cu barba generoasă pieptănată impecabil, o Rosa cu breton pufos, un domn Azakarian cu mustaţa ca la carte şi ochi de spion.



E o atmosferă de linişte şi împăcare cu sine într-un astfel de loc în care poţi sta pe o bancă şi citi o carte bună alături de Cecilie sau de Anicuţa, înconjurat de boschete imense de flori în care te poţi adânci până la umeri, fără gălăgia parcurilor cu copii, strigăte, leagăne şi moşuleţi care joacă table. La apus, o iei pe cărare spre poarta fără lacăt, cu clanţă cu nas, baţi pe umăr sufletele celor care ţi-au însoţit lectura şi te întorci la gălăgia din lumea adevărată.

“Murder to excellence” lui Jay-z, o melodie care vorbeşte despre crime, împuşcături şi ganstereală, are un ritm de fundal foarte interesant, mioritic, familiar. Sunt atât de mândră şi totuşi atât de curioasă de cum a ajuns rapper-ul la fetele noastre.

trilurile româneşti aici

peace.

De obicei când ai deadline-uri cu presiune mare atunci procrastinarea îţi dă avânturi culturale şi organizatorice. Speli vase, aspiri, rearanjezi dulapul, te tunzi, te apuci de diete, rearanjezi biblioteca alfabetic sau după genuri, îţi suni colega de bancă din liceu, bunica, te culci devreme ca să fii odihnit după procrastinare. Cea mai bună parte a întregului proces e cea cu biblioteca. Sunt lucrurile mici care îţi dau idei mari. Primul pas e să scoţi cărţile din bibliotecă. Apoi arunci biblioteca sau o foloseşti în bucătărie pentru borcane. Îţi vine idea să baţi nişte rafturi peste uşă, apoi îţi dai seama că n-ai nici scule, nici skill. Iei cărţile şi le îngrămădeşti. Nealfabetic, poate după culori şi grosime. Lângă perete, sub masă, în jurul pisicilor. Munţi de cărţi. De la Harry Potter la Kant şi înapoi prin Eliade, Pateric şi Origami for dummies. După câteva ore prăfuite, ai o ditamai grămadă cultă în dormitor. Aşa se face.