Ştiţi cum fac mamele de arată prietenei tale, sperai tu viitoarea soţie, poza cu tine în fundu’ gol şi maimuţa la malul mării pe plaja Mamaia din ’83? Aşa şi noi am găsit o înregistrare din mai a emisiunii Art Cultura de la RFI cu cetaşii noştri, Luiza şi Şerban. Asta ca să vă daţi seama că toţi oamenii serioşi au o poză cu maimuţa în trecutul lor.

click pentru maimuţă!

Catedra de Conservare – Restaurare a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti are plăcerea de a vă invita la expoziţia:

Lucrări de salvare a Bisericii de lemn din Urşi, jud. Vâlcea. Prima etapă de restaurare a iconostasului

1-7 iulie
Librăria Cărtureşti
str. Arthur Verona 13-15,
sector 1 Bucureşti

Vernisaj 1 iulie, ora 14.30.

Expoziţia face parte dintr-un proiect mai amplu de salvare a bisericilor de lemn. Intervenţia de urgenţă asupra bisericii din Urşi a fost realizată cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România şi al primăriei comunei Popeşti, şi a avut ca primă etapă intervenţiile in situ de asigurare a picturii murale desfăşurate în vara anului 2010. Icoanele mobile ale iconostasului au fost preluate pentru restaurare în toamna anului trecut în cadrul parteneriatului dintre Ordinul Arhitecţilor din România şi Universitatea Naţională de Arte Bucureşti.

“În urmă cu zece-cincisprezece ani, a-ţi fi exprimat interesul pentru arhitectura eclezială din lemn în cercul restrâns al istoricilor de artă presupunea un risc înalt de descalificare profesională. Am încercat-o pe pielea mea şi am suportat consecinţele, deşi, în ultimele decenii ale secolului XX, istorici marcanţi şi-au arătat preocuparea faţă de vastul fenomen al ctitoririi de lăcaşe de cult din lemn pe întreg teritoriul românesc. Cercetători aplicaţi şi riguroşi precum Ioana Cristache-Panait, Răzvan Theodorescu, Ion Godea, Paul Petrescu, Andrei Pănoiu, Radu Creţeanu s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra acestui vast subiect, iar efortul lor s-a concretizat în cărţi şi studii dedicate bisericilor de lemn. Au rămas însă, din păcate, cazuri izolate, fiindcă în ansamblul său cercul medieviştilor s-a cantonat în studiul, nici acela prea convingător, cu puţine excepţii, al monumentelor ecleziale din zid, ctitorii domneşti ori boiereşti.

Abia începutul de secol XXI aduce în prim plan arhitectura tradiţională din lemn în România. În mod sigur, o influenţă semnificativă au avut-o şi de această dată străinii veniţi la noi să vadă şi să cerceteze bisericile de lemn, spre a le compara cu cele existente în patrimoniul ţărilor lor. Un simpozion internaţional precum cel cu tema „Drumurile europene ale lemnului”, a cărui ediţie a avut loc în anul 2000 şi a continuat în următorii trei, a avut meritul de a strânge la un loc arhitecţi, istorici de artă, meşteri tradiţionali din Suedia, Norvegia, Finlanda, Polonia, Ţările Baltice, Turcia, România în schimburi de experienţă şi călătorii de studiu în mai multe zone ale ţării. În felul acesta au început unii dintre români să-şi dea seama ce comoară de artă şi de spiritualitate deţine patrimoniul lor naţional şi să acţioneze în scopul conservării şi al valorificării ei. Fiecare după puteri, aşa cum contribuiau în vechime obştile rurale la ridicarea bisericilor de lemn.”

(citiţi întregul articol al Luizei Barcan în Revista Ramuri)

E ceva cu o grădină luminată cu sute de beculeţe şi o seară caldă de vară care nu pot da greş. Dacă la asta adaugi şi fete frumoase îmbrăcate în alb şi fotografii cu biserici de lemn, chiar se crează o atmosferă de poveste. Ne-a plăcut mult să vindem cărţi de pe buturugă, să mâncăm mieji de seminţe direct din pungă şi să facem bunătăţi din pământ şi pietricele- catering by Ecaterina.

Ne-au plăcut şi fotomodelele din iarbă, câteva imagini pe pagina Danei, dar şi gaşca de copiii care s-au alergat toată seara lângă buturuga noastră jucând “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”.

Pentru c-am fost echipa în formă completă, mulţumim Adrian şi West Group Architecture, mulţumim Şerban- nimeni nu mânuieşte ciocanul şi scotch-ul dublu adeziv mai bine decât tine, mulţumim Paul şi mulţumim Muzeelor Minovici pentru invitaţie şi tuturor prietenilor care ne-au vizitat în livadă.

Mersul pe teren e “ca o ploaie caldă de vară”- cum zicea o reclamă românească acum câţiva ani. Doar că e o ploaie caldă de vară cu tornade, grindină, foc din ceruri, atacul zombilor şi urmărirea din “Stiu ce-ai făcut astă vara”, toate într-una. Doar că se termină ca în telenovele cu un apus sfâşietor în oglinda retrovizoare şi amintirea parcă udată de o oxitocină a orelor frumoase petrecute pe teren.

Şi totul începe dimineaţa devreme. Ai sandvişuri, apă, hartă, motorină destulă, baterie în telefon şi un coechipier care de obicei îţi mulţumeşte că te oferi să conduci tu aşa devreme cât se mai odihneşte 2-3 ore până ajungi la destinaţie. Toate bune şi frumoase atâta timp că drumul şi harta merg mână-n mână. Asta până când trebuie să faci dreapta la un moment dat, să intri pe un drum judeţean şi de acolo-n colo punctele de destinaţie sunt doar menţionate pe hartă, fără a avea liniuţe care le unească. Nimic mai uşor, îţi spui cu optimismul soarelui de dimineaţă în ceafă, am să întreb un localnic. Incredibil mi se pare cum la ora 9 dimineaţa, într-o zi de weekend, deşi străzile sunt pustii, birturile sunt în plină forfotă şi clienţii deja bine dispuşi şi gata să îndrume vizitatorii de la capitală. O consecinţă firească şi imediată a acestor oameni benevoli este purcederea pe dealuri, poteci, drumeaguri unde cei 2 kilometri de mers drept înainte şi ajungeţi la bisericuţă devin 15 kilometri, mergeţi 3 dealuri şi apoi coborâţi o pantă este de fapt o metaforă pentru întrebaţi mai încolo, s-ar putea ca direcţia să fie bună iar aproximarilea…aproximarile sunt preferatele mele. Lumea vrea să te ajute şi să te liniştească că ospitalitatea lor şi a locului în general nu te vor lăsa să te pierzi. Aşa că te ung pe suflet cu remarci de genul mergeţi 10 minute la vale, sau la 5 case mai jos veţi găsi o fântână- genul de indicaţii pe care Făt Frumos le primea când avea de împlinit vreun quest. Numai că Făt Frumos era bazat, vorbea aceeaşi limbă cu băştinaşii şi când se încurca avea tot felul de albine magice sau Cosânzene amorezate gata să-l scoată din încurcătură. Noi ne avem unul pe celălalt. Eu şoferiţă dârză, care nu se panichează, nu lăcrimează şi nu-şi sună tatăl aflat la peste 7 judeţe distanţă ca să-l întrebe ce să facă când viitura ne ia maşina cu tot cu noi în ea. El, fotograf şugubăt şi iute la limbă, înduplecă şi desluşeşte vorbele celui mai aburit dintre localnici, iar toate băbuâele fără dinţi îşi aşază baticele când îl văd coborând din maşină. O echipă câştigatoare.

Unul din sfaturile purcesului pe teren: nu vă luaţi un caiet mare la îndemână. Cu siguranţă orice notiţe veţi avea de făcut se pot face şi pe un caieţel minuscul, poate chiar un mic dictando, orice care să pară inofensiv. Un caiet mare înseamnă control- Dar sunteţi de la lumină? De la primărie? De la judeţ? Localnicii se crispează în faţa caietelor mari şi numai zâmbetul şi alura de om de omenie a colegului îi mai relaxează. Deşi pe mine continuă să mă privească cu suspiciune ori de câte ori notez ceva. Se face prânz. Trece de prânz. De obicei aceste mici incursiuni în universurile care sunt bisericuţele te fac să uiţi de foame. Lucru care te loveşte brusc la întoarcerea în maşină, în drumul spre următoarea locaţie. Atunci îţi dai seama că o cutie frigorifică pentru şandvişurile deja prea puţine pentru că al nostru coleg era înfometat la prima oră, ar fi fost o idee bună. Aşa că opreşti să cumperi de la birtul/ supermarketul din sat. Pateu sau bere. Pâine primesc mai târziu. Amâni şi masa de prânz, oricum nu era cea mai importantă din zi, şi continui să confuzi dealuri şi drumuri până când vezi în zare cel mai frumos ţugui de biserică. Bagi într-a doua, accelerezi prudent, virezi pe o potecă ce pare să coboare puţin şi brusc îţi dai seama că de fapt coboară mult mai mult şi mult mai brusc. Aşa că frânezi. Şi degeaba. Frumuseţea de maşină 4×4 alunecă în continuare lent dar sigur către mini răul din mini râpa din faţă. Perplexă îţi întrebi colegul fotograf ce şi cum să facem. Colegul e relaxat, priveliştea e frumoasă, ploaia a stat, aşa că mai bine ia un mic avans, pe jos către bisericuţă. Ce contează dacă mie o să-mi ia nu mai puţin de 25 de manevre să întorc maşina într-un spaţiu mai înghesuit decât am parcat vreodată în Drumul Taberei. Scrâşnesc, maşina şi ea, şi întoarcem. Apoi primul semn de victorie. Găsesc butonul minune ce activează tracţiunea integrală şi urcăm…eu şi maşina….cu 0.000008 m pe minut, dar urcăm. După 10 minute suntem în vârful pantei pe care o coborâsem mai devreme în numai juma’ de minut cu frâna la pământ. Cu maşina parcată în siguranţă pe teren nemişcător, la distanţă de orice apă curgătoare, mă avânt pe poteca alunecăcioasa să ajung din urmă colegul fotograf. Niciodată n-am ştiut cât de adânc poate intra un bocanc în noroiul gros amestecat cu pietricele pe care aluneci câteodată, iarbă care se lipeşte şi apă care curge lin, cât să ajungă la şosete. Ghetuţe kaput. Biserică frumoasă, semeaţă, fotografiem, notăm. Apoi cimitirul ne surprinde cu un wc din lemn numai bun pentru acel moment al zilei. Cine-ar fi crezut? Şi lemnul pare nou deci toxicitatea obiectului ar trebui să fie la minim. Desfacem cuiul care ţinea uşa şi da, wc-ul este nou dar inginerul proiectant l-a gândit pentru pitici înalţi. Gaura neagră a wc-ului are o anvergură de 20 de centimetri. Asta că misiunea să fie o provocare, să fie un wc de teren, şi nu ca orice wc de lemn de ţară.

Se apropie seara şi ne hotărâm să oprim să totuşi ceva din care încropim nişte sandvişuri pentru următoarea zi. Găsim brânză si brânză.. Ne cazăm într-un mic motel comunist, unde mâncăm o ciorbă bună şi apoi dormim liniştiţi, total anesteziaţi de mirosul îmbătător kilogramului de brânză din bagaj.

(To be continued)

• papadii papadii

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/13-papadii-papadii-630x840.jpg
  

• natura moarta de pridvor

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/12-natura-moarta-de-pridvor-630x840.jpg
  

• indicatii de drum si lectie de stl

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/11-indicatii-de-drum-si-lectie-de-stl-840x630.jpg
  

• wc problematic

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/10-wc-problematic-630x840.jpg
  

• estetic vorbind

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/9-estetic-vorbind-840x630.jpg
  

• emergency exit

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/8-emergency-exit-840x630.jpg
  

• din oferta de lectura a pensiunii

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/7-din-oferta-de-lectura-a-pensiunii-630x840.jpg
  

• cu priveliste

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/6-cu-priveliste-630x840.jpg
  

• catel de muzeu

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/5-catel-de-muzeu-630x840.jpg
  

• doamna draguta si fortoasa

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/4-doamna-draguta-si-fortoasa-630x840.jpg
  

• alt domn gandac

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/3-alt-domn-gandac-630x840.jpg
  

• familia gandac, o familie vesela

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/2-familia-gandac-o-familie-vesela-630x840.jpg
  

• bocancus de terenus

  http://blog.asociatia37.ro/wp-content/uploads/2011/02/1-bocancus-de-terenus-840x630.jpg
  

„… ca lumea lemnului are aceleasi virtuti de-a rezista ca lumea pietrei, asa cum, la Blaga, sofianicul smerit al ortodoxiei este perfect complementar goticului trufas, cel care-si întinde flesele necrutatoare sa însface spiritul vazduhului, în vreme ce, la noi, causul palmei se desface cuminte, asteptînd în dulce tacere fîlfîitul de hulub al duhului sfînt. Cu alte cuvinte, nostalgia pietrei nu trebuie sa ne alimenteze dispretul fata de virtutile lemnului.”

„ Mai precis, natura profund umana a lemnului, firescul lui divin prin care faptura-i curata se lasa cuminte lucrata deopotriva ca leagan si sicriu, ca masa, pat si lacra, fluier si clopotnita, scara si acoperis, minunata familiaritate ce leaga casa gospodarului de biserica satului, Dumnezeu pasind linistit prin ograda – vorba lui Arghezi – în sublima domesticitate a celor vazute cu cele nevazute. Cum sa nu te farmece multimea denumirilor antropomorfe ce fac din trupul bisericii imaginea lui Hristos, Fiul Omului: calcîiul fundatiei, geana podului, fruntea pridvorului, ochiul ferestrei, tîmpla (ori talpa) bisericii, crestetul acoperisului!”

Domnul Dan C. Mihailescu a scris un articol frumos povestitor despre cele biserici oltenesti. Pentru un full version
click away.

Cu câteva ore înainte de lansare ne gândeam ia să stăm noi acasă că toate păreau să meargă anapoda. Era plin de bad karma deasupra ultimei tăvi de prăjituri care se lipiseră. E incredibil cât de mult poate un mic insucces culinar să dăuneze karmic. Dar ne-am montat unii pe alţii, Agatha pe toţi, şi am ajuns la locul cu pricina: un Cărtureşti încăpător, cu ceai cald şi albume de lemn pe rafturi. La ora 19 lucrurile începeau să se lege, proiecţia să curgă, prăjiturile să se lase dezlipite pe tăvi, copiii domoliţi şi vorbitorii să-şi ia avânt. Poveştile au trecut de la mersul pe teren, oamenii pitoreşti găsiţi între coclauri, semnificaţia bisericii pentru comunităţile mici pline de obiceiuri care mai de care mai colorate şi mai ascunse până la rolul important al cărţii în documentarea acestor locuri, multe dintre ele aflate în pericolul de a dispare în orice clipă. Emoţionaţi şi cu noroiul terenului proaspăt readus în minţile noastre, am cugetat la o cană de ceai şi povestit deasupra unor prăjiturele făcute cu foc( la propriu şi la figurat) de mâinile Luizei şi biscuiţi rotunjiţi de Băcănia Veche. Ne-a plăcut lemnitul şi promitem să mai lemnim şi în viitor.

Bucuraţi-vă de Sărbători şi să ne citim cu bine şi în anul ce va să vină.

» Continua «