Clondirul lui Mikloş_de Vladimir Agrigoroaei

Clondirul lui Mikloş. Oraşul avea o piaţă mare, pătrăţoasă, înconjurată de case cu acoperişuri în două ape, toate ordonate minuţios. Fiecare casă avea hornul ei, la fel de pătrăţos, cu cărămizile ordonate şi ele într-o simetrie obositoare. Frumuseţea era pe aici lipsa urâţeniei, iar fericirea nu mai era; plecase. Prin Piaţa Mare a oraşului, cu casele ei în două ape şi cu acoperişurile puse-n rând ca un batalion de ţigle se plimba numai lipsa durerii, într-o sterilă şi nemţească organizare a spaţiului. Aici veneau soldaţii la paradă şi ferecau între rândurile lor duble de infanterişti câte două laturi ale pieţii. Dragonii mândri îmbrăcaţi în roşu se puneau de-a celelalte două laturi. Şi pe urmă se porneau în formaţii, mai pătrate, mai rotunde, ovale sau triunghiulare, care de care mai geometrizate, ordonate, ca la armată, numai bine să placă ochiului de sas organizat. Un oraş în care totul era la locul lui, după tipicul nemţesc. Nimic nu era în plus, iar dacă ceva va fi fost în plus, atunci sigur i s-ar fi găsit şi lui o întrebuinţare. Cam aşa a fost şi cu statuia fercheşă a lui Roland. Numai Bunul Dumnezeu ştie când vor fi auzit saşii de Roland, tot el ştie probabil dacă vreunul dintre saşi va fi citit Cântarea eroului, şi în ce limbă o vor fi aflat. Cert este că pe vremuri exista în Piaţa Mare o statuie a lui Roland. Şi ca toate statuile, s-a stricat. Au fost multe ploi care-au ros-o, au fost mulţi ticăloşi care au dat cu pietre în ea (nu saşii, ci străinii). Au fost multe de îndurat pentru o sărmană statuie, sau poate sasului pur şi simplu nu i-a mai plăcut. Îi trecuse vremea, îi apusese moda. Ei, şi atunci, pe la 1550, când saşii se credeau liberi şi scăpătaţi, au strâns vreo două sute şi ceva de florini şi au dat poruncă unuia Onofrei să facă altă statuie, tot a lui Roland, dar nouă, din gresie frumoasă şi lucitoare. Şi Onofrei a făcut-o, cum ziceam, dar şi asta s-a stricat. Sau poate nici asta nu le-a mai plăcut saşilor. Sau poate nici ea nu mai era la modă. Şi peste vreo sută de ani au făcut alta, şi au pus-o tot pe locul celor două vechi.

Tot în piaţa asta, lângă statuia lui Roland, îi tăiaseră în urmă cu douăzeci şi ceva de ani capul lui Sachs von Harteneck. Pfii, ce frumos a fost atunci! Să vezi cum şedeau ostaşii ca la paradă. Şi venise toată lumea la privit. Şi făcuseră un eşafod mare, mare de tot. Şi când te gândeşti că în urmă cu alţi cinci ani, când îl făcuse craiul Leopold cavaler pe Harteneck ăsta, câţi nu îl pizmuiseră… Probabil cam tot atâţi câţi şedeau la privit în jurul pieţii. Şi să vezi, cinstite băutor, cum a ridicat dragonul sabia, şi cum tremura spinarea lui Harteneck, şi cum i se prelingeau în barbă stropii de sudoare şi picurau unii după alţii în pământ! Pfiii, serios acum, fără şagă, şi era atâta lume în Piaţa Mare câtă n-ai văzut domnia ta în veci de veci!

- Aşa o fi, cinstite hangiu, aşa o fi.

- Hehe, dar nici că ţi-ar păsa! Ştii oare domnia ta că din ziua aceea şi până astăzi nimănui nu i s-o mai tăiat capul pe la noi?

- Nu ştiu, de unde oare-ar fi să ştiu? Că doar vin de departe…

- Dar pe-acolo de pe unde vii domnia ta, pe-acolo prin depărtări, ai mai văzut să-i fi tăiat cuiva capul? Sau ai mai auzit măcar?

- N-am văzut, niciodată n-am văzut. Dar de auzit am mai auzit. Şi cum e?

- Păi mai întâi ridică spada. Şi-apoi ţinteşte cu spada-n ceafa aceluia.

- Cine ţinteşte?

- Călăul, cum cine? Călăul, cel mascat…

- Păi nu spuneai că era un dragon din cei fercheşi, cu straie roşii şi cu spadă la brâu?

- Ei, m-oi fi încurcat şi eu, cine le ştie pe toate? O fi fost dragon călăul, că nu mai ţin minte, fiindcă eram şi eu tânăr pe atunci, şi nici măcar nu prinsesem loc în faţă, aşa de mare era îmbulzeala.

- No bine, zise Mikloş, zi-i inainte. Şi mai luă o gură de bere, mai apucă un codru de pâine cu care întinse în zeama din blid. Mai zi, mai zi, şi ce se întâmplă după ce ţinteşte?

- Păi îi zboară capul atunci. I-l taie, şi se desprinde de pe gât ca şi cum ai tăia un dovleac în două. Şi se vede carnea cea roşie.

- Şi sânge, ţâşneşte mult sânge? zise Mikloş şi mai luă o gură de pâine.

- Sare sânge ca dintr-un izvor, ţâşneşte sângele – cum să zic – la fel cum sare glonţul din puşcă.

- Sare, sigur că sare. Şi pe urmă ce se întâmplă? Cu trupul ce se mai petrece?

- Cu trupul, Doamne ajută, se întâmplă multe drăcării…

- Se zbate, nu? se zbate singur, şi sare şi el în sus – aşa – bezmetic.

- Sare, sare, cum să nu sară! Dar domnia ta de unde le ştii? Te pomeneşti că ai mai fost la alte descăpăţânări! Păi nu ziceai că n-ai văzut nici-una?…

- Ei, la oameni niciodată n-am văzut, dar am văzut se cum taie capul la gâşte, la găini, şi la raţe, şi la porci, şi la vite, şi la toate animalele. Toate animalele sângerează la fel, şi toate se zbat de ceasul morţii, de parcă ar fi intrat Necuratul într-însele…

- Înţelept ai grăit, aşa e. Dar să ştii că atunci, când i-au tăiat capul lui Harteneck, Necuratul a fost cu adevărat în Piaţă. Şi se plimba printre femei, şi le apuca de poale, şi a făcut şi desfăcut minuni de se crucea lumea…

- Ce minuni, hangiule?

- Minuni mari. Foarte mari. A sărit sânge departe, până pe statuie.

- Care statuie?

- N-ai văzut statuia de la noi din Piaţă? Pe Roland?

- Nu, n-am văzut-o. Ce-i cu ea?

- Păi statuia asta, a lui Roland, e ridicată în cinstea unui mare erou. Şi el ştia a se lupta bine cu spada. Şi toate descăpăţânările se cuveneau a fi făcute, cum zic bătrânii noştri, numai lângă statuia lui. Aşa e obiceiul. Aşa e de când suntem noi saşii pe aici, şi de când s-a ridicat prima oară statuia lui Roland!

- Dar cine-i Roland ăsta? zise Mikloş şi mai sorbi o dată din halba cu bere. E şi el strămoş de-al vostru? Ce treabă aveţi voi cu el?

- Roland, preacinstite băutor, a fost mare, şi înţelept, şi viteaz, şi era paladin al lui Carol cel Mare, împăratul! Nu era el neam cu noi, era din alt neam, dar s-a bătut cu păgânii, întocmai cum s-au bătut şi strămoşii noştri, şi i-a scurtat pe mulţi de cap. Iar când apuca Durindarda…

- Asta ce mai e? Care Durindardă?

- O dardă, preacinstite băutor, care va să zică o sabie! Era sabia lui, şi cu ea tăia păgânii, şi păgânii fugeau care încontro numai când vedeau în zare cum luceşte-n soare oţelul ei orbitor…

- Hai lasă-mă, hangiule, că am umblat şi eu pe la şcoală şi nicăieri n-am fost să citesc vreun rând despre Carol, iar de paladinii ăştia ai domniei tale, nici de ei n-am auzit! Să fi fost Carol înainte de Sfinţii Regi? Dar pe atunci nu ştiu să fi fost vreun împărat! Eu unul cred că domnia ta mă plimbi cu vorba, şi vrei să-mi torni să beau mai mult decât cuprind, şi banii toţi vrei să mi-i iei.

- Cinstite băutor, banii ţi-i vom lua noi, căci de băut ai băut îndeajuns, dar dacă tot îţi luăm banii, măcar să te distrăm puţin, să nu zici că ai ieşit în pierdere. Uite de-aceea m-am tot gândit eu să îţi povestesc despre Roland.

Iar Mikloş în clipa aceea a început să râdă. Şi-a scos punga, a desfăcut canafii, a întins-o pe masă şi a început să numere împreună cu hangiul câţi bani mai avea. Şi au numărat ei repede, că nu prea avea el mulţi bani. Iar la urmă, hangiul a început să bea cu Mikloş şi au băut, şi au tot povestit ei, şi i-a povestit hangiul despre Roland, şi ce vitejii a făcut acela, şi cum s-a dus să treacă munţii să se bată cu păgânii, şi cum l-au încolţit păgânii, şi cum armata craiului Carol nu venea, şi cum s-a bătut Roland pe viaţă şi pe moarte cu păgânii, şi cum – rănit de armele păgânilor şi aşezat pe-o parte pe un deal, cu sângele curgându-i din răni – a apucat cornul lui de olifant şi a suflat tare, atât de tare încât l-a auzit Carol cu toată armata şi i-au venit în ajutor. Dar era mort atunci când a ajuns Carol, şi Mikloş plângea cu capul pe masă când a auzit. Iar hangiul a zis că atâta a fost povestea, şi că hanul se închide:

- Hai, preacinstite băutor, hai să pun şi eu drugul la uşă şi să te duci şi domnia ta să te culci. Iar dacă nu ai unde să te culci, atunci să te pui de pe acum la drum, să ajungi mai repede acasă.

Ei, şi a plecat Mikloş. Hanul era în spatele rândului de case ordonate, iar ieşirea dădea pe din dos. Mikloş a ieşit sprijinind pereţii. Urla singur în jalea Cântării lui Roland şi striga la sarazini, îl căuta pe Marsil şi Marsil se ascundea, şi fugea nenorocitul de Marsil taman în Piaţa Mare. Ei, dar lasă că îl prinde Mikloş. A scos brişca, să-l taie pe păgân, dar nu putea să îl ajungă. Fugea păgânul repede, fugea, fugea, iar Mikloş pe urmele lui alerga să îi taie capul. Şi cum alerga el pe câmpul de bătaie, deodată fu înconjurat de sarazini. Căzu sub loviturile lor, glasurile lor păgâne îi vuiau în cap şi rănit, obosit, Mikloş se târî până pe un deal. Acolo dădu să-şi scoată cornul de olifant şi să cheme-n ajutor armata lui Carol cel Mare.

Şi uite aşa a aţipit Mikloş într-o noapte de noiembrie cu capul pe soclul statuii lui Roland. Şi sufla săracul ungur în clondirul gol. Şi sufla, şi sufla, şi privea dincolo de casele milităros ordonate ale pieţei mari din Sibiu, şi se tot uita printre ele doar-doar va veni Carol cel Mare cu armata să îi omoare pe sarazini. Dar în locul lui Carol umbla numai vântul. Iar sarazinii lătrau în jurul lui, şi au lătrat până dimineaţă, când s-a trezit şi Mikloş din beţie, a văzut că nu mai are nici un ban şi a plecat pe jos, ca apostolii, înapoi acasă la Sătmar.

Povestea a apărut prima dată în Revista Secolul XIX, nr.1-6/2007, Sibiu, capitală europeană, la pagina 363, număr coordonat de Bogdan Iancu.

This entry was posted in Poveștile lui Vladimir and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>