De pe Rin pe Cibin…

… sau Legendele lui Hermann. Abia acum aflau urmaşii lui Hermann cât de aprigă şi tăioasă era sabia nepoţilor lui Gengis-Han mânaţi din corturile lor de cine ştie ce vis occidental! Nici istoria lor secretă, nici textele călugărului italian Rogerius luat în fuga lor ori ale lui Raşid od-Din nu ştiu să ne spună ce căutau cu adevărat cele patru coloane de călăreţi plecaţi din sudul Rusiei cu Orda, Batu, Kadan şi Böček în frunte, în ceea mai amplă călătorie a lor pe care istoria mare o numeşte invazie. Dacă n-ar fi fost ucigaşi şi pustiitori de tot ce găseau în cale, în zilele noastre s-ar fi chemat exploratori, pentru că dincolo de strigătele primitive şi de prăzile lor consistente trebuie să fi fost şi multă curiozitate, cel puţin aşa se crede în această poveste. Vreme de câteva zile năvălitorii, pe care nimeni nu ştiu să îi vestească pentru că pur şi simplu nimeni nu-i văzu venind, răvăşiră ordinea aşezării pe care sasul, plecat de pe Rin sau de pe Mosela, încuviinţase să o statornicească sub norul acesta de fum şi ţipete groaznice. Nu trecuseră ani mulţi de când oprise primul car pribeag de luni de zile, ori prea mult timp de când din coviltire crescuseră case, ogrăzi şi ogoare. Nespus de repede toţi cei pe care Hermann îi adunase concurară la ambiţia greavului de a întemeia o nouă viaţă. La fel de rapidă fu şi întoarcerea la ţărână şi cenuşă. De n-ar fi existat popoarele astea necunoscute venite pentru pedepsirea păcatelor noastre, cum găsise prilej a striga în mijlocul încă satului Hermannsdorf prepozitul deznădăjduit, dar nu pentru mult timp, căci gâtul îi fu retezat la timp de însuşi Böček, nici trădare de neiertat nu ar fi fost scrisă în cronica din aprilie. Cuvântul şi onoarea ştiu să şi le ţină cu mare îndârjire şi numai un îndemn drăcesc ar fi făcut posibilă o cât de mică abatere de la ceea ce tot sasul avea mai de preţ după Evanghelie. Cum oare găsise hoarda asta de cai pitici şi săbii ascuţite pe ambele părţi dorful acesta cu ambiţii de oraş? Ştiau doar regele şi fraţii lor aşezaţi pe unde găsiseră mai bine. Cumanii ori pecenegii bicisnici, ticăloşi şi şterpelitori, gata oricând să vândă orice, se ascunseseră ori îşi luaseră chip de alt neam, deci nu avusese cine să îi aducă aici pe oamenii cu ochii oblici şi pleoapă dublă în numai 10 zile de când muşcaseră cetatea Rodnei. Era negru şi amar să recunoşti că cel de-un neam cu tine te vinde ca pe vite Antihristului. Saşii de la Rodna ştiau ce înseamnă să înduri, erau mineri de aur şi argint, puternici şi făloşi. Primiseră cu mare cinste bucata de piele de bou pe care greavul Hermann o trimisese cu însemnele aşezării sale tatălui lui Ariscald, comitele de acum al cetăţii. Legaseră schimburi şi familii, iar acum trăinicia ardea până la cenuşă. Ar fi iertat orice neamul acesta, dar nu vânzarea omului şi a sufletului său. Moartea era cinste mai mare decât să devii călăuză călăreţului cu carne sub şa! Căci asta făcuse bietul Dietmar, vai sufletului lui! Laolaltă cu alţi vreo 40 de mineri furaţi tihnei Paştelui se nevoiseră în schimbul vieţii să le arate blestemaţilor unde îşi aşezase neamul lor traiul. Chinul cel mai aprig nu fu atât de mare precum ruşinea ce îl cuprinse pe omul ăsta care până acum 10 zile nu ştia ce e decât rânduiala simplă a vieţii. Şi tocmai el care avea acelaşi sânge cu al greavului care înfipsese spada cu semeţul Hermann în pământul pe care juraseră! Ori poate că fapta mamei lui alungate că se ţinuse tot drumul spre est cu un chilug, bun doar de scamatorii şi lucruri neserioase, care nu ştia ce e munca ci doar râsul şi trăncăneala, îl făcea acum să plătească cu propria-i curăţenie? Bătut, cu un ochi scos de vârful tăiat al sabiei lui Böček, cu mâna bleagă şi înnegrită, se zvârcolea lângă un alt năpăstuit. Văzuseră cu toţii unde dusese trădarea şi încotro se îndrepta viaţa lor nevolnică. Bolborosea fără şir rugăciuni care nu mai ajutau la nimic, însă în mintea lui golită nu stăruia acum decât vorba tărăgănată a mamei ce îi spunea, în colţul pe care reuşise să îl încropească după ce chilugul plecase să trăncănească pe alte drumuri, cum se întâlniseră ei cei de pe valea Moselei cu ei cei de pe valea Rinului şi cum car după car plecaseră, nimeni nu ştia precis unde. Asta numai de Dumnezeu era cunoscut, sau poate şi de oamenii înţelepţi care au citit în cărţi. Începutul poveştii tristei Hilde era mereu acelaşi, precum şi rânduiala vorbelor, niciodată altfel, ca şi cum mintea ei nu ar fi fost în stare să adauge ceva realităţii. Povestea nu avea căldură, era o relatare ca de cronică pe timpul căreia îşi ţinea ochii aţintiţi niciunde. Nici parcă din vremea ei nu era, căci spunea tot felul de lucruri amestecate şi neştiute. Ori erau fantastice şi aşa începu Dietmar să le îndruge?

Era vremea în care prudentul şi raţionalul papă Celestin al III-lea, cel care în al patrulea an al pontificatului avea cu sârguinţă grijă ca tratatul dintre Saladin şi Richard Inimă de Leu să fie respectat mai ales de către creştini, semnase la puţin timp după înscăunarea sa un document prin care înfiinţa, undeva departe de Lateranul său, o prepositură cu nume de râu latinizat. Scursese ceară şi pusese blazon pe aşa-numita praepositura Cibinensis cu doar cinci zile înainte de Crăciun şi la ceva vreme după ce unsul său Henric al IV-lea asediase fără succes însoritul Napoli. Vremuri întunecate în orientul Europei încă vizitat de ultimii migratori şi bine ţinute în cronică în Occidentul preocupat de catedrale. Iar anul era 1191.

Cum Geza al II-lea, minor pe când devenise succesorul tatălui său pe tronul Ungariei, chemase întru apărarea coroanei 2500 de colonişti de prin părţile de vest ale unor state germanice, ei trebuiau să se aşeze, după cum le era obiceiul, organizat prin plaiurile acelea cele mai vizitate, ba de pecenegi, ba de cumani, ori cine mai ştia de cine avea să vie. Îşi aleseseră, poate în amintirea locurilor natale de unde nu plecaseră chiar din huzur, sudul ţării de dincolo de pădure şi chiar o frântură din est. Acolo unde documentul papei iubitor de cavaleri ospitalieri, numea ecclesia Theutonicorum Ultransilvanorum, coloniştii erau ba teutoni, ba flandrenzi, ca abia în 1206 să fie pomeniţi drept saxoni, pe dreptul lor nume. Indiferent cât de mare sau de mică era distanţa dintre regiunile din care vor fi venit cu carele, neamurile, meşteşugurile şi costumele, ori cât de multe sau de puţine mori de apă se vor fi aşezat pe pâraiele mapomondului inventat acum de Al-Idrisi, coloniştii trebuie să fi ţinut cu tipică încăpăţânare a nu se aşeza fără de legendă. Ori de numeau pe unul dintr-al lor, ori de îl inventau, el tot erou se va fi chemând, iar locul avea să le tihnească şi meşteşugul să nu se piardă de urma să poarte însemnul unei întâmplări adevărate în lungul şi cotitul marş al estului. Timpul istoric precis îl lăsau în urmă cu fiecare roată de căruţă rostogolită către ţinutul în care aveau să îşi crească neamul, să dobândească privilegii şi să îşi apere gazda. Inaintau cu fiecare pas al cailor în timpul vag şi spaţiul disputat de două istorii diferite, una care agreea continuitatea, alta dinamica. Dar, pe marea istorie ei nu o întrevedeau acum când îşi opriseră carele şi îşi trageau sufletul pe pieptul ăsta de pamânt înconjurat de crestele Făgăraşilor, de unde vedeau o apă şi valea ei, Cibinul Zibin.

intemeiereaSibiu

                                                  ilustrație de Radu Oltean

Pribegiseră zile întregi de când intraseră în ţara în care aveau să fie hospites, dar nu îşi găsiseră locul. Văile erau ori prea deschise şi muntele îndepărtat, ori pământul nu atât de negru pe cât îl doreau lucra. Se sfătuiră greavii între ei, vorbiră capetelor familiilor, cumpăniră o zi şi o noapte şi în zori, când fuioarele de aburi încă mai tulburau poalele munţilor, se adunară pe fâşia aceea de pământ înalt cu sentimentul că participă la ceva care avea să le pecetluiască de-acum încolo zilele. Cel mai greav dintre flandrezii sosiţi pe pământul promis de încă puternica dinastie arpadiană, împreună cu un alt conducător al aşa numiţilor colonişti îşi traseră spadele, le ridicară către cerul acum deschis şi le înfipseră astfel încât cele două lame să se încrucişeze. Toată suflarea jură atunci cu dârzenie şi ceva emoţiuni că va cultiva şi va apăra pământul acesta în veci! Bucuria şi-o împărtăşiră cu măsură acum când doar un nume mai aveau să aleagă. Puteau să îşi ia numele de-acasă, dar îşi dădură seama că se lipiseră convoiului de care neamuri din mai multe părţi. Nu erau mai numeroşi dintr-un singur loc, ci când primele familii se aşezaseră la drum cu toate cele de trebuinţă la fiecare popas al lor se mai încumetau şi alţii să îşi adune viaţa într-o căruţă şi să plece către un pământ promis. Şi până la urmă dacă tot se dezlipiseră de un loc de ce să se mai amărască numind întinderea asta de suflete cu acelaşi nume? Vor face asta doar pentru aşezările mărunte, dar acum ştiau că locul în care se opriseră avea să fie nu un cătun, nu un sat ci aşa cum văzuseră, ori cei mai mulţi auziseră, oraş preavestit şi preastrălucit aşa cum doar cronicarii bizantini pot scrie! Iar, aici, în mijloc, vor trudi cu toţii pentru a ridica o catedrală, cum venea veste că fiece oraş avea. Însă, mai întâi aveau de dat un nume şi dacă nu al greavului, care îi adusese până aici, ţinând în piele de bou actul care îi invita în estul regatului maghiar, atunci al cui altcuiva să-i fie numele?

În plus, aşa cum fiecare dintre ei ştia, numele însemna ceva. Nu erau războinici, chiar dacă regele maghiar îi invitase aici să apere. Erau vajnic croiţi, dar preferau săbiei orice unealtă de lucrat pământul. Ar fi ales mai degrabă truda decât încrâncenarea.

Dar, vremea era un amestec incert de dispute minore între vasali şi suzerani, de războaie civile şi cruciade întru credinţă, ceea ce privilegia de departe spada, şi abia în răgazul dintre ele, sapa. Trebuia în orice caz să le mânuieşti la fel de bine pe ambele, dar pentru viitorul lor oraş aleseră numele de care se simţeau cel mai bine protejaţi: Hermann, om de arme, războinic va să zică.

Nu îşi închipuise atunci când plecase din cătunul lui de pe valea Moselei că drumurile întortochiate şi sabia înfiptă în locul unde se va opri îl vor face şi conducător şi întemeietor. Îşi asuma acum fără aroganţă ambele calităţi cu gândul că va face din ceea ce acum arăta a întindere de care şi coviltire oraş, cum nici unul nu era în această parte. Sabia lui şi a celuilalt greav aveau să fie însemnul locului şi de va trimite vreodată sul cu veste aşa cum le vedea înfipte acum în pământ aşa avea să le pună pe orişice trebuia să plece de aici.

Ciungul Olaf nu mai putu să îşi ţină cunoştiinţa care zicea că amărâtul Dietmar delira spunând că Hermann făcuse aşa cu spada. Tătăl lui venise cu ei şi nu se întâmplase ceea ce băiatul ăsta desfigurat spunea fără şir. În primul rând, el nu avea spadă, căci nimeni nu i-o pusese în mână, ci era doar un staroste pielar. Şi ce a făcut el a fost să îşi taie o piele în fâşii să le lege între ele şi să dea ocol unui petec de pământ din dreapta Cibinului. Când încheie ocolu, abia acolo îi chemă pe-ai lui să se aşeze. Gâjâii toate vorbele astea şi de durere nu mai auzi cum alt sas mai căpos şi ţiitor la detalii îi zise că nu întocmai aşa fusese ci un pic altfel. Că Hermann care nu era pielar, ci iscusit cizmar ceruse unui nobil tare arogant de prin părţile Cibinului să îi dea petec de pământ pentru el şi saşii lui. Văzând îndrăzneala acestui nou venit şi vrând să-l înfrunte pe cel care îi invitase pe pământurile de lângă munte, nobilul ăsta fără nume îi spuse că îi dă atât pământ cât poate fi cuprins pe o piele de bou din care croieşte încălţări. Şi sasul făcu întocmai ca Hermann din povestea lui Olaf, şi aşa, şi nu altfel născu satul.

Ţipetele femeilor despicate şi schelălăielile câinilor cuprinşi de flăcări împiedicară orice sfadă care s-ar fi putut aprinde între cei trei. Le aduseră aminte cum cetatea lor fusese aprinsă şi cât de naivi se dovediseră crezând că pustiitorii lui Kadan şi Buri se retrăseseră din faţa zidurilor. Bucuria le-a fost scurtă, iar întoarcerea călăreţilor năpraznică. Jurubiţa vieţii lor se subţiase. Şi dacă ar fi avut atunci atâta putere încât să şi-o curme singuri, poate că sălbaticii călăreţi nu ar fi călcat acum aşezarea lui Hermann şi nu ar fi fost pedepsiţi pentru cine ştie ce păcate ştiute şi neştiute să vadă, să audă şi să simtă pieirea fraţilor lor.

Povestea a apărut prima dată în Revista Secolul XIX, nr.1-6/2007, Sibiu, capitală europeană, cu titlul De pe Rin pe Cibin, la pagina 356, număr coordonat de Bogdan Iancu.

This entry was posted in Poveștile Luizei and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>