Biserica de la Ribița_de Vladimir Agrigoroaei

Biserica de la Ribița. Stăteau cuminţi şi se uitau în sus. Tăunul zbura în zig-zag. Bâzâia şi făcea pleosc în pereţi şi în băşica ferestrei. Ei se gândeau cum ajunsese înăuntru. Tăunul… cum să iasă afară. Peretele ud şi vopseaua proaspătă nu-i dădeau pace. Îl înnebuniseră de cap.

– Dar hotărâţi-vă, domniile voastre! Ceva trebuie să scriem. Ce să scriem?

Pictorul, mânjit cu vopsea, se uita la cei din faţa lui. Îl priveau miraţi, nu pricepeau ce vrea de la ei. Când îl chemaseră în sat, nu se gândeau câte trebuiau pentru pictură. Nici că va termina abia după un an.

ribita

– Păi n-ai scris anul trecut? N-ai scris când s-a început biserica?

– Ba am scris, jupâne, dar e-n altar. Aici, unde v-am pictat, şi aici trebuie scris ceva.

Cnezul se scărpină. Atâta caznă cu biserica asta. Bani s-o ridici, alţi bani pentru pictor. Mâncare pentru el şi ucenic. Vopseluri. Măcar de s-ar sfârşi.

– Păi, ce-ai scris dumneata în alte părţi? Ce-ai scris prin alte biserici?

– Am scris numele ctitorilor, jupâne. Şi-apoi am scris ce au vrut ei.

– Să scriem dară c-am făcut-o eu!

– Şi eu!

– Şi nevestele!

– Şi copiii!

– Dar eu nu? se încruntă popa.

– Ba şi sfinţia ta.

Deodată se opriră. Pentru că nu-i venea nimic în minte, Vladislav se scărpină în cap a doua oară. Se uită la nevastă, la copii, la frate şi cumnată, la copiii lor. Lipsea ceva.

– Să zicem de tata. Musai de tata. Dumnezeu să-l odihnească!

Acum tăcerea era mai adâncă. Se întristară toţi. Parcă erau cu câţiva ani mai-nainte, când Bălea râdea de ei că o să-şi mănânce cizmele de foame. S-au dus apoi în oastea craiului, a pus un neamţ o vorbă bună să-şi ia pământurile înapoi. Şi hotărâră să mulţumească Celui de Sus ridicând o biserică de piatră.

O biserică de piatră! Mare minune în munţii lor. Şi pictată! I se dusese buhul şi venea lumea să vadă cum arată.

Miclăuş se gândea şi el într-acolo. Dar mai puţin la biserică şi mai mult la averi.

– Trebuie să mulţumim craiului.

– Aşa e, Miclăuşe, să mulţumim craiului!

– Şi să zicem de hrisov.

 Asta zicea Stana. Ducea grija zilelor de mâine. Şi avea dreptate – gândiră toţi. Umbla vorba că hrisoavele se pierd, se mai fură, ba sunt unii care mint zicând că nu-s adevărate. Cel mai bine să-l amintească pe perete.

Tras într-o parte, asudat şi chinuit de tăun, părintele se temea c-o să scrie prea multe treburi lumeşti. Că biserica e mai întâi o biserică. Şi deodată-şi trase o palmă-n frunte.

– Să mulţumim vlădicii Anastasie.

– De ce? Ce-a făcut vlădica pentru noi?

Popa se supără. De când se întorsese Vladislav de la fata lui mai mare, îndruga prostii mai abitir ca niciodată. Ginerele, un ungur, îi umpluse capul cu năzbâtii. Câtă minte-n capul lui să pună să se picteze în biserică sfinţii regi de la Buda? Cum s-o mai duce el la mănăstire? Ce-o să zică călugării când l-or vedea?

Ca şi când supărarea veche nu era de-ajuns, cnezul mai zise una.

– Fie! Să amintim vlădica. Dar punem lângă el şi Papa.

– Papa? De la Roma?

– Da. Lumea vorbeşte şi de el.

Părintele făcea spume la gură. Mama lui de ticălos. Când tăunul dădu să-l mai pişte o dată, ieşi din biserică alergând cu poalele suflecate, să nu suduiască în loc sfânt.

Pruncii râseră cu poftă. În scurt timp râdeau şi părinţii. Iar pictorul, văzând atâta voie bună, îşi încercă şi el norocul.

– Ştiţi ce? Mă scriu şi eu! Îl scriu şi pe Vasile.

Ucenicul pufni în râs. Şi râdeau cu toţii în biserică de nu se mai puteau opri.

Când popa se întoarse, cnezii şi pictorul căzuseră la învoială. De scris, s-a scris cum s-au vorbit. Pictorul şi-a luat banii, a dat o parte ucenicului şi s-a dus acasă la nevasta lui.

SONY DSC

Ctitorii închină biserica către Sf. Nicolae

***

Inscripţiile pictate de la Ribiţa depăşesc numărul celor păstrate prin alte biserici ale românilor medievali. În ciuda faptului că sunt fragmentare, că au fost citite uneori greşit, ele rămân o cronică a satului şi a familiei ctitorilor. Din ele aflăm despre Vladislav şi Miclăuş, fiii lui Neacşa Teodor, despre Stana, despre popa Drăguşin, dar şi despre figuri celebre ale vremii lor. Pisania înnegrită de fum amintea un act al craiului „Jicmund” (Sigismund de Luxemburg), amintea un episcop ortodox de Vidin, pe nume Anastasie, şi pe papa Grigore al XII-lea de la Roma. Cnezii de la Ribiţa se pricopsiseră. Ieşeau din munţii lor împăduriţi şi intrau în rând cu nobilii regatului Ungariei.

Biserica au ridicat-o în 1404, iar pictura s-a isprăvit prin 1407, cu patru ani înainte de cea de la Crişcior. Ribiţa şi Crişcior sunt peste vale una de cealaltă. Mai mult, picturile lor au teme comune. La data aceea, cnezii erau ortodocşi, dar cochetau cu catolicismul. De aceea, printre picturi găsim portretele sfinţilor regi ai Ungariei: Ştefan, Emeric şi Ladislau. Aceiaşi regi apar şi la Crişcior.

Nu avem probe clare că neamul ribiţenilor a trecut la catolicism, dar cnezii români se încuscreau cu nobilii maghiari. În Caransebeş trăiau mulţi români catolici şi familiile de la sud de Mureş treceau rând pe rând în legea Romei. Cei mai celebri români catolici au fost Hunedoreştii. Ioan de Hunedoara, alintat de istoriografia comunistă „Iancu”, a ajuns guvernator şi mare general. Fiul lui, Matia Corvin, a ajuns rege al Ungariei. La fel făceau şi haţeganii. Filip Móré (Ficior), a doua spiţă de la coada vacilor din Ciula Mare, a studiat la universitatea din Bologna şi a ajuns episcop catolic de Pécs. E primul mare umanist de origine română.

Când Reforma lui Luther a ajuns în Ardeal, mulţi nobili români au trecut la calvinism, o religie reformată. Ortodocşii şi calvinii mergeau la aceeaşi biserică cu rândul. La Ribiţa, de exemplu, urmaşii lui Vladislav şi Miclăuş deveniseră nemeşi calvini şi purtau numele deRibiczei. Ştiau însă că strămoşii lor ridicaseră biserica, că erau români şi că trebuie să se îngrijească de neamul lor. De aceea, sosirea calvinismului a coincis cu naşterea literaturii române. Multe dintre primele texte româneşti au fost scrise de către aceşti români calvini.

În ceva timp a venit unirea cu Roma, adică trecerea la greco-catolicism. Nu a trecut numai o parte a ortodocşilor, ci şi o parte a românilor calvini. Biserica de la Ribiţa a fost şi ea greco-catolică, cel puţin până în 1948, când Kremlinul a pus regimul de la Bucureşti să-i declare pe greco-catolici în afara legii.

Acum e ortodoxă şi-şi continuă existenţa. Aşteaptă să-i vină rândul la exterminare, o dată cu extinderea exploatărilor miniere din Munţii Apuseni.

SONY DSC

Sf. rege Ştefan pe peretele opus reprezentării ctitorilor

Cunoscând povestea bisericii de la Ribiţa, e greu să mai crezi că un român trebuie să treacă un test pentru a deveni român. Iată la ce e bun un monument: să ne aducă aminte că există mai multe tipuri de români pe care patriotarzii se fac că nu-i cunosc. Sunt românii ortodocși, binențeles, dar sunt și cei catolici ai Evului Mediu, românii calvini ai Renașterii, românii deveniți nobili maghiari în modernitate și românii greco-catolici, unii făcuţi ortodocși după persecuțiile comuniste. Toți aceștia fac parte din istoria noastră. Au fost și au dreptul să rămână români. Pentru că eşti român dacă te simți român. Punct și de la capăt.

Că ne place, că nu ne place, o parte din dezbinarea pe care o trăim astăzi e veche şi are origini în parte religioase. În România, este adevărat că ortodocșii au fost și sunt majoritari. De aceea s-a tras un semn de egalitate între „român” și „ortodox”. Asta explică o serie de scandaluri de la ultimele recensăminte. Mai explică și suspiciunile care plutesc deasupra celor care nu intră în portretul robot al nației. Şi părerea acelor politicieni care cer să recunoaştem întâietatea Bisericii Ortodoxe.

Numai că riscurile sunt mari. Printre ele, cel mai sinistru pare spectrul Constituției viitoare. Ar trebui să ne temem, nu care cumva să facem din ea un Pat al lui Procust croit după modelul noii Constituții maghiare, cu cetăţeni puri şi cetăţeni impuri. Să ne aducem aminte de Ribiţa, de istorie, şi să nu facem asemenea greşeli.

Textul de mai sus a fost publicat întâiași dată pe: http://totb.ro/biserica-de-la-ribita-sau-terapia-nationala-prin-monumente/

This entry was posted in Poveștile lui Vladimir and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>