Leșnic. Biserica și pădurea_de Vladimir Agrigoroaei

Leșnic. Biserica și pădurea. Dacă într-o noapte de iarnă aţi fi zburat cu ochi de cucuvaie peste Ardealul de-odinioară, către dimineaţă aţi fi zărit locul în care Mureşul îşi strânge valea între munţi. Rotindu-vă în cercuri peste cetatea Devei, adormită, aţi mirosi aerul tare şi vineţiu din zori. Ar fi zăpadă peste tot: pe dealul cetăţii, pe văile Streiului şi Cernei, la fel şi-n crestele Apusenilor de la miazănoapte. O pâclă cenuşie ar acoperi Mureşul şi satele din apus. În zbor peste ele, aţi trece de Mintia. Biserica ungurească ar dormi şi ea. Dar îndată, spre stânga, într-o vale, parcă se vede o lumină. Ce să fie? Unde sunteţi? Şi mai ales cine s-a sculat cu noaptea-n cap?

lesnic

Ar fi anul una mie patru sute. Ziua? La ortodocşi e prima zi din an. Iar locul? Leşnic, pentru cei care-l cunosc. Un sat firav, înşirat pe o vale din munţii pădurenilor. Trezitul ar fi Dobre, holtei bătrân şi veşnic bosumflat. Dobre ar unge tălpile unei sănii cu o bucată de slănină. Alţii ar mânca-o. Dar era zi de vineri. Şi n-aveau sanie. Numai Dobre avea sanie. Şi cal. Şi boi. Avea şi vacă. Dobre era putred de bogat. Nu degeaba îi ziceau cnez. Şi la urmă a mai mâncat şi slana.

Nu l-a văzut nimeni, îşi zicea în gândul lui. De aia se sculase înainte de cântatul cocoşilor. Trebuia să ajungă musai la pădure, să vadă cu ochii lui. O fi adevărat că ieri, cât era plecat la cetate, a ieşit omul castelanului cu cinci copaci din pădurea lui? Adică chiar aşa? Mă cheamă la el şi-şi trimite omul să mă fure pe la spate? Nu-i e de-ajuns că m-am legat oricum să-i dau? Dobre era mânios din cale-afară.

Un ceas mai târziu se târa ca melcul prin troiene. Valea era înfundată. Zăpada ajungea până la un stat de om. Le-a pus nişte fân boilor la loc dosit, sub Ohabă, iar sania a lăsat-o tot acolo. Cam pe unde-l prinsese pe nepotu-su astă vară la ciuperci. Păi ce, ciupercile nu tot ale lui erau? Ticăloşi se mai făcuseră oamenii din sat. Ţineau partea lui frate-su vitreg, ăla de-l făcuse pe hoţul ăl mic. De aia se dusese până-n târg la Turda, căzuse la picioarele craiului şi-şi ceruse pădurea înapoi. Pădurea lui tătâne-su, nu alta. Când s-a întors, mai-mai să-l scuipe lumea. Nici popa nu-l privea în ochi la-mpărtăşanie. Auzi tu! Că le-a luat pădurea! Păi bine, mă, pădurea nu era a mea?

A hălăduit toată ziua printre copaci. S-a dus pe pârâu în sus, până-n Boia. Încă mai sus, pe culme. Apoi s-a dat pe vale-n jos. A ţinut firul Bărzăului. Asudat, a suit Muntele Mic. Dar pe oriunde s-a-nvârtit nu a găsit nici crengi tăiate, nici urme de sanie şi nici măcar picior de om. Îl păcălise frate-su. Şi-au bătut joc de el. Şi-apoi se făcea în curând seară. Îi era frică să nu găsească boii îngheţaţi. Din Boia, a luat-o prin râpă. Dar dus a fost de-a berbeleacul. Deodată… un pârâit. I se bălăngănea o mână. Durerea veni abia după aia. Dădu un urlet. Pân-aici i-a fost.

Cu mâna ruptă, pas să-njuge boii. Un ceas i-a luat, urlând, şi l-a prins noaptea. Când în sfârşit se apropia de sat, îl vede pe Vârlan, un sărăcan de-ai lui. Ieşise după vreascuri. S-a tot jelit de mâna ruptă. L-a blestemat pe frate-su cel ticălos. I-a spurcat pe toţi că i-au stricat ziua de Sfântul Vasile. Abia atunci îl opri Vârlan.

– De-ai şti, cinstite cnez, ce-a fost ast-noapte în biserică…

– Păi ce să fie? Babe… ca de obicei…

– Nu! Am fost toţi. Iar popa n-a ţinut vecernia. A ţinut-o un călugăr de-al cuviosului Nicodim.

Lui Dobre nu-i ardea de popi, nici de călugări, necum de sârbul Nicodim. Îi mâncaseră zilele că să le dea bani de biserică, lemne pentru biserică, piatră pentru biserică. Auzi tu? Să le aducă el piatră de la Mintia, din târgul pustiit de lângă Mureş. Să le dea lemn din pădurea lui. De ce să nu dea Duşa, că tot se ţinea bisericos? Sau s-o mai lase pe pustii de biserică. Nu era bună aia veche? La ce le trebuia una nouă? Pe Dobre îl schingiuiau oasele rupte, nu vru s-audă de vecernie şi nici măcar de moliftele Sfântului Vasile. Până auzi un cuvânt. Unul singur.

– …Sătan!

Aşa-l chema popa pe Necuratul. Dobre înlemni. Asta fusese. Necuratul i-a rupt mâna. Necuratul l-a trântit în râpă. Duhul rău l-a pus să plece la pădure în ziua Sfântului Vasile. Necuratul i-a dat să mănânce slană. Necuratul era vinovat.

Dar el nu? Că doar el mâncase slana. Doar el nu se dusese la biserică. El se cătrănise fără pricină şi uitase de cele sfinte. Poate popa îl pusese pe sârb să scoată dracii din oameni. Să asculte oamenii de frica lui Dumnezeu. Cine ştie ce zisese sârbul în slavoneasca lui? Nici unul dintre ei nu pricepea.

– …şi Gure îndruga spucăciuni. Aniţa dădu în leşin. Ţaţa Pătruţa blestema cât o ţinea gura. Noi scuipam în sân. Popa ne punea să zicem „Doamne miluieşte”. Şi sârbul îi dădea înainte. Toată noaptea. Abia am aţipit spre dimineaţă. Şi bine n-am dormit. Zicea nevastă-mea că mă văitam în somn. Şi m-am trezit cu paie-n sân, de la cât m-am frăsuit pe-o parte și pe alta.

Care va să zică, asta păţise Vârlan în zori, când el se îngrijea de sanie. Necuratul, ieşit din ţaţa Pătruţa, se plimba în voia lui prin sat. Şi cum numai el nu fusese la biserică, cum numai el nu se cuminecase, Necuratul numai în Dobre a putut intra.

L-a luat pe Vârlan în sanie. I-a promis că-i dă lemne câte are trebuinţă. Duşi au fost către biserică. În sat se lăsase noaptea. Lumea putea bea şi mânca. Popa îl cinstea pe oaspetele sârb. Nu de alta, dar să pună o vorbă la cuviosul Nicodim. La biserică nu era nimeni. Cerură de la popă lumânare. Le-a dat, să nu îi fie cu păcat. Şi când au intrat în biserică, singuri, Dobre s-a speriat şi mai tare în lumina arămie.

02 picturiÎn picturile de la Leşnic, arhanghelul ridică spada pentru a lovi în păcătoşi.

În stânga, pe perete, era locul lui. Laolaltă cu aurarul şi cârciumarul puşi pe furtişag, cu păcătoasa de-o muşcau broaştele de piept. În bezna Iadului, printre viermi, scrâşnind din dinţi. Acolo îi chinuiau diavolii pe păcătoşi. Îi spânzurau de gât şi de picioare. Asta îl aştepta dacă nu se îndrepta.

În dreapta, îngerii sunau din trâmbiţe pe nori. Chemau morţii la Judecata cea înfricoşată. Fiarele vărsau trupurile celor dumicaţi. Oare unde se va afla el atunci? De-a stânga sau de-a dreapta lui Hristos? Şi tremura, uitând de mâna lui beteagă.

Atunci privi îndărăt. Deasupra uşii, Hristos în ceruri, strălucind. Îngerii cu lănci în jur. Şi apostolii. De dedesubt izvora râul de foc. Şi arhanghelul ridica spada să dea în cei ca Dobre. Iar Necuratul căsca botul, să-i înghită pe păcătoşi. Dobre plângea. Dădu să se întindă la pământ, să se roage. Dar mâna ruptă nu-i dă pace. Se puse pe zbierat. Îl durea de nu se vedea. Şi tremura şi-i era frică de Necuratul.

Vârlan ieşi să-l caute pe popă. Părintele veni cu sârbul după el. În două ceasuri se puseră pe curăţirea sufletului lui Dobre. Cânta şi citea sârbul în slavoneasca lui, popa zicea şi el cum putea. Mai pe limba celuilalt, mai pe româneşte. Lumea din sat se adunase ciorchine. Dobre se zbătea, ţinut de frate-su şi de Vârlan. Când babele obosiseră de făcut cruci, atunci isprăviră şi popii ce aveau de isprăvit:

– …Oprescu-te, diavole, cu cele două lumini ce-a făcut Domnul, cu soarele zilei şi cu luna nopţii. Să n-ai putere să strici nimica în creştini! Oprescu-te, diavole Sătan, cu heruvimii şi cu serafimii lui Iisus Hristos, cu cântarea netăcută şi cu al nostru glas! Să ne fie de folos şi spovedanie acum şi pururi şi în veci de veci! Amin!

Pe Dobre parcă nu-l mai durea nimica. Îngerii din pereţi îl priveau cu ochi blajini. Din seara aceea, cnezul se schimbă. În scurt timp s-a făcut şi ctitor. A dat bani unui zugrav rutean să facă două icoane frumoase. Atât de frumoase încât făceau mai mult decât biserica şi picturile ei la un loc.

Şi a venit mereu la slujbă, chiar dacă mâna i-a rămas pe veci beteagă. Iar la capătul zilelor i-a lăsat cu limbă de moarte nepotului, hoţului ăl mic, pădurea şi ciupercile ei.

03 picturiPersonaj misterios, ţinând în mâini o secure şi un obiect neidentificat.

***

A existat într-adevăr un Dobre, fiul lui Ioan Vlahul, trăitor la Leşnic. Despre el vorbesc nişte acte de cancelarie din 1386 şi 1394. Dobre avea păduri la marginea munţilor Poiana Ruscă, pe lângă Muntele Mic şi în locul de vărat numit Boia. Unii au făcut din el un cavaler viteaz, care i-a înfruntat pe moldoveni în lupta de la Ghindăoani (1395), dar adevărul e că presupunerile cercetătorilor nu iau în calcul decât un Dobre glorios, un soi de Făt-Frumos al Leşnicului. Or, despre el nu știm decât că avea păduri. Și întâmplarea face ca o inscripţie ştearsă, care însoţeşte portretele ctitorilor de la Leşnic, să nu ne vorbească despre Dobre, ci despre „…işe şi nevasta lui”. Tocmai de aceea am preferat să glumim şi să închipuim un alt Dobre. Un Dobre mai simpatic în zgârcenia lui.

Biserica de la Leşnic este însă mult mai importantă prin picturile ei. Pereţii de nord, sud şi vest ai naosului sunt plini de fresce pictate în preajma anului 1400. Ele închipuie mai ales scene din Judecata de Apoi și compun o adevărată predică. Capătă uneori accente locale, dovedindu-ne că anumite poveşti au circulat pe cale orală cu multă vreme înainte de a fi scrise într-o carte. Astfel, în şirul păcătoşilor care îndură Chinurile Iadului, unii dintre ei se regăsesc numai în texte româneşti târzii, de secol XVI-XVII. Mai precis în „Călătoria Maicii Domnului în Iad”, text copiat de preotul Grigore din Măhăceni în manuscrisul care poartă azi numele de „Codicele Sturdzan”. Este unul şi acelaşi cu cel din care am extras şi rugăciunea de scoatere a dracului pe care am inclus-o în povestea noastră, marcând-o cu italice. Care va să zică, la Leşnic, picturile ne sugerează că literatura română exista înainte de-a fi existat.

04 picturiScenă la fel de misterioasă în picturile de la Leşnic: două personaje poartă în spate o vită şi un om rănit de săgeată; deasupra lor stă o inscripţie slavonească citită drept „O, fratele meu, cât de mult m-am chinuit pentru păcatele mele în ţară străină” sau „O, fraţii mei, cât m-a învăluit spaima pe pământ pentru păcatele mele”.

Ghinionul face ca picturile de la Leşnic, de-a dreptul nepreţuite, să se afle într-o stare de nedescris. Deşi au fost restaurate în anii ‘70, acoperişul a rămas tot stricat. În scurt timp, picturile s-au umplut iarăşi de praf şi fum, au fost mânjite de apă de ploaie şi astăzi sunt cenuşii, de nerecunoscut. Părintele în a cărui grijă se află acum biserica a reuşit să-i convingă pe stăpânii locului să facă un acoperiş nou, dar picturile nu le poate el restaura. Iar problema cea mai mare e că la câteva zeci de metri trec camioane de mare tonaj pe singurul drum care leagă Banatul de Ardeal. Pentru că cineva, cândva, un preşedinte cu sceptru, a poruncit ca drumurile naţionale să treacă prin centrul satelor. Şi a crezut că pereţii bisericii de la Leşnic nu se vor crăpa oricât de mult i-am zgâlţâi. Dar s-au fisurat deja.

Tot pe valea Leşnicului, mergând spre capătul dinspre munţii Poiana Ruscă al satului, ajungi în părţile în care îşi avea pădurea Dobre. Şi astăzi există Muntele Mic, la fel şi Boia, iar pârâurile nu şi-au schimbat nici ele cursul. Şi-au schimbat numai apa. Căci apa nu mai este de băut. În ea plutesc depuneri verzi şi albăstrii. Vin de la exploatările de metale din amonte. Pe malul apei, rugii de mure cresc mai sus de doi metri, murele mari şi negre îţi fac cu ochii, dar stai şi te gândeşti de două ori înainte de a te înfrupta.

Unii săteni îşi scot apa de la mari adâncimi, dar cine ştie cât vor rezista? Când nu va mai fi apă, nu vor mai fi nici oameni. Iar când oameni nu vor mai fi, vor rămâne numai biserica şi camioanele. La cum merg lucrurile, singurul ei sprijin, Ministerul Culturii, va fi condus la un moment dat de-un camionagiu. Trăim vremuri în care cultura a intrat în Zodia Caloriferului. Sau a Maimuţei, după Zodiacul chinezesc.

Textul de mai sus a fost publicat întâiași dată pe: http://totb.ro/doua-monumente-istorice-la-lesnic-biserica-si-padurea/

This entry was posted in Poveștile lui Vladimir and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>