Zlătarul în bejenie_de Vladimir Agrigoroaei

Zlătarul în bejenie. Soarele trecuse demult de crugul cerului când Costandin îşi anină cojocul de un par. Ajunsese în curtea lui Moga din Hălmagiu. Voievodul era plecat pe vale, să le iasă înainte băieţilor. În curte era o scândură pe doi butuci. Fetele ieşeau cu blide şi cu de-ale gurii. Dulăii se gudurau printre picioarele lor. Trecuse şi jupâneasa, schimbaseră două vorbe şi plecase să vadă de ospăţ. Era zi mare. Se întorceau băieţii de la Buda.

Tot atunci apăru şi popa. Era nou, sosise în sat peste iarnă. Era neam cu jupâneasa şi venea din părţile de baştină ale slăvitului Ioan, altă rudă îndepărtată de-a ei. Neamuri alese, se gândea Costandin, şi-şi pipăia cu tristeţe obrazul gros. Dar aşa ales cum era, popa asudase. Se întorcea de la plug. Şi se jelea către fete că nu arase nimeni pământul în toamnă, că se strică sămânţa dac-o pune în brazda desţelenită primăvara. Costandin asculta, simţea mirosul de mâncare, dar se gândea la ale lui. Îşi zicea că mereu l-au păcălit alde Moga, că i-au luat mai mult decât se cuvenea şi că de-aia a ajuns aşa sărac.

În scurt timp auzi larmă dincolo de biserică. Pasămite voievodul se întorsese. Pe poartă se iviră cinci călăreţi şi puzderie de lume. Îi recunoscu pe Sandrin şi Mihail. Fuseseră copii buni, dar de când plecaseră la curtea craiului nu te mai priveau decât din şaua calului. Acum purtau straie roşii, cusute cu fir de aur, aveau valtrap pe cai. Se făcuseră oameni de-ai slăvitului Ioan. Toţi munţii ascultau de ei şi tatăl lor.

Oare m-a văzut? Îl văzuse. Dar avea treburi, avea şi foame. Pe Moga nu îl supărai decât dacă voiai să-ţi faci necaz. De Moga cel bătrân ascultau şi iobagii zlătari de la Baie, de unde venea el. Aşa că stătu rezemat de par cât fu seara de lungă.

Îi vedea cum se înfruptă şi chefuiesc. Într-un sfârşit, se milostivi jupâneasa şi-i dădu o fiertură de mei. Sorbea din blid şi-i curgea fiertura pe mustăţi. Iar peste blid îl vedea pe Moga cum dă pe gât o vadră după alta. În curând era beat criţă. Băieţii se-nroşiseră şi ei.

Atunci îi spuse jupâneasa să-i vorbească. Şi-a luat inima-n dinţi, a strâns cojocul între umeri şi a căzut în genunchi. N-a deschis gura. Ştia ce păţise altădată. Vorbise ne-ntrebat şi Moga era băut.

La început nu l-au văzut. Hăhăiau când le-a zis Sandrin că doamnele de la Buda îşi făceau părul în două coarne. Că marii cavaleri umblau în brăcinari strâmţi pe picior.

– Ca iobagii! zise Moga. Şi râseră cu poftă.

Abia atunci îl văzu pe Costandin. Ce făcea ăsta la picioarele lui? De ce nu cuteza să vorbească? Îşi luă ciozvârta de la gură şi se-ntoarse către el.

– Ia zi pricina, omule. A fost ploaie şi s-au năclăit blănurile în bulboană? Nu mai aduce râul aur? Iar nu aveţi să-mi daţi mai nimic?

– N… nu, cinstite voievoade. Nu-i asta pricina. Acum e chiar de rău.

Şi-i spuse tot. Că au venit băieşi noi, din săsime. Că s-au aşezat la Fântâna Borchii, au zis că vin cu poruncă regească, şi că ei să se ducă lângă Bărăţie şi să-şi moaie blănurile acolo. Şi nu numai ei, dar şi Ulrich, cu toţi saşii lui. Chiar dacă ăia nu erau iobagi.

Moga înlemni cu ciozvârta în mână. Se făcu şi mai roşu la faţă.

– Dar baraţii unguri ce-au zis? N-au zis că-i pământul meu, că de la rege e primit?

Costandin se temea să nu-l supere. Dar spuse că franciscanii din vale n-au zis nimic, că s-au dat cu băieşii şi că s-au pus băieşii să taie din pădure. Să-şi ridice casă şi o roată mare. Că nu va mai fi ca până acum. Că ştiu să scoată altfel aur, nu încâlcit în blană de oaie, cum făceau ei. Că aduc piatra fărâme în coşuri până la râu. Că o macină şi o trec prin ciur. Şi că roata o să facă singură treaba lor.

Moga căscă ochii din ce în ce mai mari.

– Anafura mamii lor. Adică vin să vă scoată din vale? De pe pământul meu? De pe râul meu? Să ia aurul? Să ne lase amărâţi? Nuuuu… Nicicând aşa!

Costandin se bucură în sinea lui. Se vor bucura şi cei de-acasă. Iar Moga, pălit de vin, învârtea ciozvârta şi dădea din gură.

– Mâine adun oamenii şi venim peste ei. Să vezi prăpăd. Adică cum? Ei vin pe Criş? De unde vin?

– De la Sibiu. Aşa ne-au spus baraţii.

Când auziră de Sibiu, Sandrin şi Mihail făcură feţe-feţe. Sandrin mai să deschidă gura, dar frate-su îi dădu un ghiont. “Îi spunem dimineaţă”, îi şopti. Iar voievodul promise multe lui Costandin. Şi-l trimise înapoi acasă. Să pregătească oamenii pentru a doua zi.

– Dar să nu loviţi înainte să ajungem noi! Să aşteptaţi, că poate-i luăm cu binişorul.

Avea şi Mihail dreptate. Era mai bine să-i ia cu binişorul. Aşa că iobagul dus a fost. Abia în zori, pe orbecăite, a nimerit acasă la Baia de Criş.

A aşteptat o zi întreagă. Trecură două. Când s-au făcut trei, s-a întors la casa voievodului. Jupâneasa zise că erau plecaţi la slăvitul Ioan, care-i la Arad, să-l vadă pe comite, şi că s-au dus taman pentru pricina lui. Aşa că iobagul s-a dus iar acasă cu speranţă.

Când se făcură două săptămâni, auzi glasuri în vale la ceasul amiezii. De pe deal, unde îşi aveau ei bordeiele, dădu să coboare către Fântâna Borchii, de unde-i alungaseră băieşii noi. Îl văzu pe Moga cu băieţii că descalecă. Intră la aceia, râd şi se veselesc. Ies cu toţii după două ceasuri şi Sandrin îşi pune o pungă-n brâu. Iar Moga se îmbrăţişază cu băieşii. Era de rău, se gândea Costandin, dar nu ştia ce fel de rău.

Aşa că-i aşteptă să urce dealul. Mergeau încet, cu caii de căpăstru. Ia să vedem cum ne mai mint acum?! Sandrin ajunse primul la bordeie şi dădu să le vorbească. Le spuse cât bine le făcuse slăvitul Ioan, că se îngrijeşte de ei şi de sufletul lor.

– …până şi-acum tot de voi se îngrijeşte, dar nevoile crăiei îl obligă să ceară să se bată mai mulţi bani la Sibiu. Vistiernicul de acolo şi meşterii aurari au nevoie de mult aur. Şi de-aceea au trimis pe băieşi la noi pe vale.

Lui Costandin, ceva nu-i mirosea a bine. Că slăvitul Ioan avea necazuri, asta bănuia de când se duseseră ai lor să lupte cu turcii. Dar că nu încap şi ei să spele aurul, asta nu pricepea. Şi-apoi, ce treabă au banii de argint cu aurul pe care îl scot ei din apa râului? Ce caută saşii din Sibiu pe valea lor? Nu era lucru curat. Ceva se petrecuse la Arad, ceva care-l făcuse pe Moga să-şi schimbe gândul de pe-o zi pe alta. Aşa că a ascultat ce le spunea Sandrin, că vor să-i strămute dincolo de munte, unde pot să-şi vadă de îndeletnicirea lor. Că va fi mai bine, că se vor aşeza într-un loc de sat pe care îl pustiiseră păgânii. Dar nu-i credea şi se gândea că iarăşi s-au pus pe păcălit.

Când zlătarii dădură din cap că aşa vor face, voievodul şi fercheşii lui băieţi au făcut cale-ntoarsă. Zlătarii se pregăteau să-şi ia agoniseala şi să treacă muntele la locul lăudat. Costandin se prefăcu că face şi el la fel, numai că se grăbea din cale-afară. Dădu două oi pe nişte bobi de aur. Zise că mai avea nişte bobi şi că vrea să-şi ia viţică când se va aşeza peste munte. Aşa că după o singură zi, când zlătarii nu pridideau cu strânsul, Costandin îşi luă nevasta, copiii, o capră, câinele şi doi desagi, dădu foc bordeiului şi spuse că se duce înainte.

Dar de îndată ce ieşi în vale, îi trase deoparte pe ai lui şi le spuse în taină că trebuie să facă în alt fel. Vor pleca în bejenie. În ziua aceea au urcat valea Crişului, dar s-au temut s-o ia prin Brad, să nu îi simtă oamenii pe care îi ţinea Moga în Băiţa. Au luat-o prin Crişcior, prin Zlatna, după patru zile erau pe Arieş şi într-un sfârşit au ieşit din munte între nişte dealuri. Erau istoviţi, cu merindele terminate şi cu frica încă-n sân. Dar scăpaseră.

Acolo aflară că mai marele locului, un om al capitlului de la Bălgrad, căuta oameni pentru o vatră de sat unde-i muriseră mulţi de friguri. Că nu are cine să-i plătească birurile şi că se temea că va rămâne cu satul pustiu. Aşa că s-au dus la Lopadea şi au trăit printre vlahii de acolo. Ungurul i-a lăsat trei ani fără biruri, să se chivernisească cum vor putea. După aceea nu au dus-o chiar bine, dar măcar s-au descurcat cumva. La fel ca toţi ceilalţi.

SONY DSC

Picturi de la Hălmagiu: trei generali îşi aşteaptă moartea dincolo de gratii

***

Din povestea de mai sus, singurul lucru curat-adevărat e că la scurt timp după ce scăpase cu viaţă din a doua bătălie de la Câmpia Mierlei, voievodul Moga din Hălmagiu era chemat de comitele Aradului să facă dreptate în cearta dintre Simion, trezorierul de la Sibiu, şi iobagii de la Baia de Criş. În 1446 tot el trebuise să îl oprească pe Simion să scoată aur din apa Crişului Alb. Avea drept de extragere a acestui aur încă din 1445. Era unul dintre oamenii de nădejde ai regatului. Şi poate nici nu era aşa de rău cum l-am descris. Pentru mai multă veridicitate, noi l-am croit după chipul şi asemănarea baronilor locali din zilele noastre.

Mai e adevărat şi că la Baia de Criş fusese o mănăstire franciscană în secolul al XV-lea. Că saşii erau mineri prin excelenţă, că bejenia era o soluţie “ilegală” pentru rezolvarea unor probleme ale iobagilor, dar şi că Moga avea doi fii, pe Sandrin şi Mihail. Băieţii lui au ajuns oameni de încredere ai regelui Matia Corvin. Şi au moştenit averea fabuloasă a tatălui: 120 de sate pe văile Apusenilor, de la Gurahonţ şi până la Băiţa, în Metaliferi.

Cunoscând puterea lui Moga şi a băieţilor lui, e de presupus că ei au fost cei de al căror nume trebuie legată biserica şi picturile medievale de la Hălmagiu. Este vorba de biserica veche, dar în localitate au fost mai multe monumente medievale.

În acest sat din Zarand, la ieşirea din munte a văii Crişului Alb, mai fusese ridicată o a doua biserică, gotică şi probabil catolică. Astăzi este o ruină în marginea satului. Datează de la scurt timp după prima, din a doua jumătate a secolului al XV-lea. A fost prădată de căutătorii de comori.

La o mică distanţă, la Vârfurile, se află urmele unei cetăţi de pământ din secolul al XVI-lea. Regiunea se afla la hotarul dintre Ungaria ocupată de turci după bătălia de la Mohács (1526) şi principatul Transilvaniei.

Tot de atunci datează o curte nobiliară lângă biserica din Hălmagiu. Bucăţile de oale descoperite în cuprinsul ei indică că pe acelaşi loc s-ar fi aflat o construcţie mai veche. Ar fi casa voievodului, unde şi-a aninat Costandin cojocul în povestea noastră.

03 - pictura

Picturi de la Hălmagiu: cele două personaje care se închină Maicii Domnului

 

Dar să revenim la biserică. Să spunem mai întâi că tot ceea ce ne rămâne astăzi din această lume pierdută sunt picturile ei. Că au fost făcute de cel puţin doi meşteri, unul mai naiv, care a pictat altarul şi părţi din restul bisericii. Altul mai măiastru, al cărui talent s-a concentrat mai ales pe peretele de nord. Aici vom întâlni trei bijuterii.

O scenă festivă, interpretată în mai multe feluri, în care personajele sunt pictate cu un dinamism şi o graţie greu de închipuit pentru vremurile şi locul acela. Un Sfânt Nicolae arătându-se în vis împăratului Constantin pentru a-i elibera generalii condamnaţi la moarte. Şi o scenă votivă, cea mai surprinzătoare dintre toate. Cele două personaje care îngenunchează dinaintea Maicii Domnului cu Pruncul sfânt poartă pe cap cununi de vegetale după moda Renaşterii, iar în fundal este pictată o balustradă demnă de fineţurileQuattrocento-ului italian. La Hălmagiu, în Zarand, pe valea Crişului Alb, băieţii lui Moga aduseseră o părticică din obiceiurile de la curtea regelui Matia Corvin. Atât cât putuseră şi ei.

Biserica o duce încă bine astăzi. E printre puţinele monumente ale Apusenilor care nu sunt ameninţate de pericol. Stă cuminte în mijlocul unei livezi, retrasă de la uliţa satului, peste drum de biserica nouă, ridicată de ortodocşi atunci când în biserica veche rămăseseră greco-catolicii. Are şi norocul să nu se mai slujească în ea. Frescele proaspăt restaurate vor îndura probabil vremurile, numai de nu s-ar întinde exploatările miniere şi pe aici.

Dar se vor întinde, n-aveţi grijă. De ce? Pentru că nici pe valea Crişului Alb nu s-a terminat aurul de extras. Sunt şi acolo munţi de dărâmat. Pentru că nici astăzi nu ducem lipsă de-alde Moga. Nu se mai vor renascentişti, vor doar Merţan. Pentru că ne poate lua oricând prin învăluire vistiernicul, chiar dacă locuieşte mult mai departe decât cel din Sibiu. Iar legea exproprierilor, colac peste pupăză, ne aduce la sapa de lemn a iobagilor. Numai că astăzi nu mai putem fugi la Lopadea Veche. Va trebui să fugim peste mări. În alte ţări.

 Textul de mai sus a fost publicat întâiași dată pe http://totb.ro/zlatarul-in-bejenie-o-poveste-de-pe-langa-bisericuta-din-halmagiu/
This entry was posted in Poveștile lui Vladimir and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>