Lemn. Piatră. Zid

Mărturisire

Seria ce reunește patrimoniul nordului Olteniei începută cu Lemn, continuată cu Piatră, se încheie acum cu Zid. Acest al treilea album al bisericilor de zid răspândite în satele de vale și de deal întregește, sperăm, imaginea unei regiuni care merită mai multă recunoaștere pentru aportul său în istoria arhitecturii și artei românești.

Nu sunt doar bisericile de mir ale secolelor XVIII și XIX, ci și bisercile mănăstirilor mici, ale bolnițelor construite acum sau în secolele precedente, dar care au fost abia acum pictate ori li s-au adăugat un pridvor sau o turlă. Exemplificarea celei mai prolifice perioade ctitoricești din istoria artei românești începe cu tradiționalele biserici brâncovenești de la începutul secolului al XVIII-lea, ocolind voit marile ansambluri ale perioadei, și continuă cu multele și măruntele biserici de sat, de schit, de mănăstiri sau de bolniță. Nu am descris exhaustiv programele iconografice, ci am semnalat doar scenele care au îmbogățit pictura în această perioadă sau care au o sintaxă particulară. Structura albumului este comună celor precedente, iar capitolele încearcă să descrie monumentele prin detalii de arhitectură și pictură mai ales, de la exterior către interior. Arhiva de biserici este cu mult mai mare decât au putut paginile acestui album să cuprindă, selecția operată, dincolo, de subiectivitatea inerentă, a mizat mai mult pe atmosfera și pe frânturi de monumente decât pe descriere și inventariere.

Catalogată decadentă, lipsită de somptuozitate, noua arhitectură seamănă în definitiv cu cei care au ctitorit-o, oameni care își depășesc acum condiția, care se vor altfel decât cei din rândul cărora s-au desprins și care își doresc să recupereze chiar și doar prin actul ctitoriei distanța între ei și promotorii artei aulice. Fără îndoială că fiecare epocă își are emergenții săi, dar această perioadă în care medievalul târziu se îngemănează cu modernul timid, în care dualitatea artei aducea laolaltă iconografia consacrată alături de scene inedite care îmbracă biserica, a excelat prin numărul de noi zidiri la care moșneanul, preotul satului, micul dregător, monahul și, uneori boierul sau episcopul, se asociază întocmai ca la bisericile de lemn, numeroase la rându-le în această perioadă. Căci indicatorul social cel mai vizibil și care asigură locul în eternitate chiar înainte de Judecata de Apoi este actul de întemeiere a unui lăcaș, care în această perioadă perpetuează simplificat tradiția și lasă loc inovației.

Este surprinzătoare și nu pe deplin lămurită explozia de noi biserici de lemn sau de zid care jalonează cele două secole deloc liniștite ori prielnice, ca și cum până atunci starea a treia nu ar fi avut lăcășuri de închinăciune în fiecare sat sau cătun, cum se întâmplă de-acum. Chiar și pictura își traduce conținutul, scenele devin lizibile de la înălțimea credinciosului, căci nici înălțimea bisericii nu mai este de necuprins, nici scenele nu se mai așează pe multe registre, ci își esențializează conținutul. Cu toate acestea, semnificația teologică a programelor depășește adesea puterea de înțelegere a credinciosului obișnuit, dacă nu chiar și pe a celor cu osteneala cărora s-a construit lăcașul. Bineînțeles, cu notabile excepții, mai ales în cazul bisericilor de mir ridicate de monahi sau ierei.

Campania de teren ne-a relevat aceleași pricini cunoscute încă de la primul album, poate doar agravate acum: neglijență, distrugere, neîngrijire, efort în zadar, ignoranță. Atitudinea preoților față aceste biserici, la care au contribuit o sumedenie de oameni, trece de la indiferența oarbă, la excesul de zel, cu notabile popasuri acolo unde chiar există har și păsare. Lângă preoții care se zbat de ani de zile, fac vrafuri de memorii, pun proptele bisericii ca să nu cadă și strâng bani pentru a-și salva de la prăbușire și fum negru biserica, stă o cohortă de funcționari în veșmânt pentru care preoțimea nu înseamnă vocație ci servici. Oameni pentru care biserica este doar dogmă fără înveliș, pentru care lăcașul este doar un adăpost, iar pictura un decor oarecare în care se pot prinde cuiere, calorifere, centrale, dulapuri și care poate fi tratat oricum. De aceea și fac bună echipă cu amatorii de restaurare care bat satele și restaurează la minut. Cum totul se așează pe o profundă necunoaștere și cu binecuvântarea preaînalților și a laicilor puși să vegheze patrimoniul rezultatul e hilaro-grotesc: pigmenți chimici, ulei peste frescă, repictare grosolană, ancadramente a căror sculptură e dată cu baiț și lunar, monumente mutilate de excesul de confort și estetică.

Nici măcar nu poți da vina pe vremuri, căci nimic din cele ce se întâmplă acum nu a fost străin în trecut, ci doar pe materialul uman, ale cărui calitate și atitudine nu au făcut un salt spectaculos în timp. Neglijarea bisericilor nu este un fenomen actual pricinuit de misionarismul constructiv al noilor păstori; atitudinea este identificabilă chiar în secolul care predă ștafeta ctitoririi celor care altădată nu aveau nici acest drept nici această putere. Însuși domnitorul țării se arată îngrijorat la 1764 de nebăgarea de seamă și de starea în care ajung ctitoriile înaintașilor, ale căror chipuri s-au șters și nu s-au mai dres.

Azi, diligența pentru salvarea unui monument pe lângă cei care chiar ar putea face ceva e sisifică de nu inutilă, dacă nu e aproape de prăbușire nu merită intervenit și dacă tot s-a surpat de ce să ne mai obosim când putem construi una nouă, mai mare și mai frumoasă în care oamenilor să le fie cald la slujbă iarna și răcoare vara. Și astfel rămân cătune fără slujbă și istorie fără monumente.

Surpatele și ruinatele biserici încheie în chip firesc de-acum albumul și, fără un efort prea mare, ar putea ocupa un întreg album, iar pe viitorul apropiat, fără a fi patetici, s-ar putea ca ruina să fie subiectul predilect al patrimoniului. Nu s-au despletit doar din cauze naturale ori din blestemele aruncate asupra haiducilor, care le-au zidit din banii furați, ci și din lipsa coeziunii dintre obște și aparatul administrativ laic sau ecleziastic.

Dincolo de întristarea pe care ți-o pricinuiește peisajul destructurat al patrimoniului național, rămâne adânc bucuria descoperirii sutelor de biserici de zid ori de lemn și a caselor pe care se întemeiază tradiția autohtonă, a văilor și dealurilor pe care s-au așezat, a liniștitoarei priveliști ce coboară dinspre munte spre câmpia surdă pe drumuri line sau desfundate, lipsite de indicatoare care fac uneori din călătorie o pribegire în jurul Hanului lui Mânjoală.

Între bisericile, casele de lemn și de zidărie care au jalonat fiecare cu mijloacele sale istoria acestor locuri sunt alte secvențe ale arhitecturii mici, ale tradițiilor, legendelor și peisajului: fântâni, mori, pive, vărării, livezi, siliști, pășuni, drumeaguri, urieșii, lotrii, hărăborenii, iorgovanii.

Însă adevărata menire a acestei întreprinderi de trei ani este împărtășirea celor văzute, invitarea călătorului curios să se piardă pe acești submunți și păstrarea acestor mari și mici monumente măcar în memoria digitală.

Echipa

_coordonare proiect, concept și realizarea textelor_Luiza Zamora

_fotografie_Dan Vezentan, Mihaela Vezentan, Luiza Zamora

_concept grafic_Corina Gabriela Duma

_traducere_Olivia Safer

_procesare imagini_New Folder

Detalii_format 21×27 cm_224 pagini_tiraj 1000 exemplare_isbn 978-973-0-15506-8

_preț 50, 54 lei + TVA

Parteneri_Uniunea Arhitecților din România, Ordinul Arhitecţilor din România, West Group Architecture, Piraeus Bank, Fundaţia Domeniul Otetelișanu, Revista Arhitectura

Toate cele trei albume pot fi comandate la adresa write@asociatia37.ro sau pot fi găsite în librăriile Cărturești, Humanitas, Librarium.

În perioada 14-15 decembrie cele trei albume vor putea fi achiziționate la prețul de editură  la Marche de Noel-Târgul cadourilor de designer organizat la Casa Universitarilor din București de către prietenul nostru Dan Pierșinaru, iar între 16-18 decembrie de la orele 17-21 la Târgul de delicatese culturale organizat de Crăciun de către Fundația Calea Victoriei. Albumele vor fi însoțite de recent lansatul confrate Sonoro Conac și de cd-urile Sonoro.

This entry was posted in Zid. Ctitorii mărunte din nordul Olteniei and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Lemn. Piatră. Zid

  1. Ioana says:

    Buna ziua,
    Felicitari pentru aceasta echipa minunata si pentru intreaga initiativa!
    Sunt interesata de cumpararea cartii/albumului, chiar a trilogiei.
    Unde se pot gasi si cum pot cumpara?
    Multumesc foarte mult,
    I. Danescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>