Mărturisire Piatră

Mărturisire…din nou

Piatră. Acest al doilea album al seriei vine atât de repede după Lemn. Biserici din nordul Olteniei (2010) din aceeași constatare și mai ales disperare a unor călători ce caută fire de identitate acolo unde veșnicia pare să se fi născut. Casele dispar, sunt măcinate de același spirit de uniformizare început cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, când satul era menit să ajungă din urmă orașul. Casa veche trebuia să lase loc casei omului nou. Corespondentul zilelor noastre este isteria gospodărească venită să șteargă orice urmă de praf istoric, de obiect bătrânesc ori devastarea, ruinarea piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă a ceea ce se numește uneori monument de patrimoniu național.

Respectul. Proverbialul geniu al țăranului român există doar în discursurile lemnoase ocazionate de diverse evocări publice pline de poncife despre nația care a ținut piept tuturor vicisitudinilor și dușmanilor din țară și din afară. În fapt, experiența din teren nu îți arată decât infim materializarea acestei reverențe declamative. Practic, același ins dispus să vorbească ore în șir despre măreața națiune și despre ce a lăsat ea moștenire pune pe foc, cu aceeași lejeritate, tot ce au lăsat în urmă tații, mamele, bunicii ori, mai rar, străbunicii.
În altă rânduială a vieții, cumva, această trecere a caselor nu este decât firească. Odăile și vatra deschisă, foișorul și prispa largă nu mai corespund unui confort contemporan căutat bezmetic. Hogeacul nu poate concura cu hota, varul cu lavabila, linul cu găleata, ori soba oarbă cu centrala.

Terenul. Apoi, e privirea oamenilor ce cade asupra acestor stafii din alte timpuri. Dacă își mai țin în curte casa bătrânească, o țin doar pentru a vedea ce au de depășit prin ridicarea uneia noi. Fără exagerare, ci doar culese din satele cutreierate, vorbele cu care încă proprietarii de case vechi le consideră nu depășesc orizontul unui trecut incomod, în sensul confortului, al unei evocări a grelei vieți pe care au dus-o strămoșii, al mirării că se putea trăi așa de sărac pe vremuri, fără apă curentă, calorifer și aer condiționat. De fapt, această lume veche este asociată sărăciei și orice construcție nouă care nu mai folosește piatra, lemnul ori scoarțele și blidele înseamnă progres, înseamnă alt statut, înseamnă, în definitiv, bunăstare. Nu contează că vechea casă cu ziduri groase ținea aerul cald iarna și răcoarea vara, că era un monument de o mirabilă funcționalitate și locuire firească. Ca și cum întotdeauna noul e mai bun decât vechiul. Însă, de multe ori, această sărăcie este salvatoare, căci, în lipsa sfanțului, nimic vechi nu a mai fost stricat pentru a lăsa loc bolțarului, cimentului și azbocimentului. Firește, salutar din punctul de vedere străin gospodarului.
Literatura de specialitate amintește frecvent sărăcia țăranului român atunci când tratează aspectul caselor și al mijloacelor gospodărești tradiționale. Fără îndoială că ea a existat, așa cum există în orice vreme și în orice loc, însă, privind de la înălțimea timpului prezent și a progresului asociat, nuanța deloc implacabilă a puținătății mijloacelor străbunilor are o latură pozitivă. Se construia durabil, cum am spune astăzi, cu un maximum de eficiență energetică, cu o funcționalitate pe care o reinventăm, cu materiale naturale ce țineau de firescul vieții de aici. Bordeiul, azi cuvânt asociat sărăciei, uimește, chiar și dincolo de viziunea edulcorată a muzeului, prin funcționalitatea lui, prin găselnița acestei locuințe care folosea principii ce astăzi sunt asociate înaltei tehnologii.

Patrimoniul. Pe cât de familiar este termenul pentru specialiști sau pentru funcționarii culturali pe atât de abstract și fără conținut devine pentru cel care are în gospodărie o casă ori un acaret clasat. Este o noțiune/obiect care îl încurcă mai mult decât îl ajută. O casă cu care nu știe ce să facă, pe care nu o poate nici dărâma nici modifica, pentru care așteaptă eternul ajutor de la Stat. O casă în care nu vede decât o povară. O casă care poate dispărea într-o noapte de pe listă.
Comparând repertoriile de monumente din județele Gorj și Vâlcea cu existența însăși a satelor și orașelor, e greu să nu te întrebi ce criterii au stat la baza alcătuirii tezaurului național. Dincolo de starea mizeră pe care o arată multe dintre aceste monumente, constați că sunt alte case alături care ar fi mai îndreptățite să stea pe această listă, ori că pe altele pământul nu le mai ține, chiar dacă în scripte le găsești indicativul. Pe unele nici nu le afli, căci nici satul, nici indicatorul nu te pot conduce la ele. E doar o listă tristă a identității naționale. De cele mai multe ori.

Albumul. Chiar dacă cele mai multe dintre casele din acest album sunt fie de lemn, paiantă, cărămidă și mai puțin din materialul ce dă titlul, am ales piatra ca element propriu casei, nu dominant, ci fundamental: piatra temeliei.
Dacă ar fi fost să facem un album numai cu casele din inventarul național, ar fi rezultat o antologie despre ruine. Ne-au salvat casele neclasate, încă locuite sau aproape părăsite, dar păstrătoare de obiecte, vetre cu corlată ori de acareturi. Iar din cele clasate doar muzeele închise sau cele în aer liber ne-au arătat o poză fără viață de istorie locală, un fragment al unei lumi din care, în final, doar atât va mai rămâne. Cu mâhnire am regăsit culele din Gorj, de care ne leagă anteriorul album (Cule. Case boierești fortificate din România, igloo 2006), în stare și mai avansată de stricăciune decât le-am lăsat în urmă cu șase ani. Ani de ploi, de ruinare, de nepăsare.
Am pornit la drum prin aceeași Oltenie împânzită de biserici de lemn, am cotrobăit și alte sate decât cele văzute anterior, ne-am rătăcit, am aflat și ne-am legat și mai profund cu plaiurile și coclaurii. Am găsit case care stau unele lângă altele nu în baza unei clasificări riguroase, case cu odaie și vatră lângă case cu pivniță de piatră și odăi la etaj. Conace și cule răspândite în trupul satului sau în hotarul lui. Cu toatele într-o proximitate organică, tulburată profund, dacă nu decisiv, de noul sat-de-oraș. Cel care aduce mândria și betonul laolaltă, peveceul și culoarea stridentă. Am încercat să nu evităm omul în fotografie și nici locuirea lui, cu frumosul și curatul său, cu dezordinea și înghesuiala casei și a ogrăzii. Toate acestea alăturate casei idealizate din muzeu.
A rezultat o arhivă destul de consistentă, dar necuprinzătoare, în care casele au fost așezate pe numere și după numele proprietarilor, am adunat povești și tristeți, am mâncat multe dude, albe, negre, mov și maronii, căci dacă bisericile de lemn le zăream în spatele pâlcului de brazi, pe case le-am găsit statornic sub umbra duzilor și am decis că detaliul ne va fi din nou îndrumar prin locuințele și gospodăriile oltenești. Toate drumurile și satele ne-au arătat aievea coerența acestei vechi lumi, simbioza dintre lemn și piatră, dintre casă și biserică, și nicidecum gâlceava dintre ele. Luate de sub cușma de șiță a casei sau a bisericii, cu greu poți spune de unde provine un stâlp, o cornișă ori o cosoroabă. Iar umbrele ce le poartă nu recompun decât un alt fel de arhitectură, efemeră.

N.B. Pentru coerența seriei, am păstrat aceeași structură axată pe două mari secțiuni În afară și Înăuntru, precum și capitolul Pocite, surpate, părăsite care pare că va fi nelipsit și din cel de-al treilea volum al seriei Zid. Ctitorii mărunte din nordul Olteniei.
Am păstrat, de asemenea, convenția anterioară de identificare a localităților din cele două județe prin culori diferite, pentru a nu îngreuna textul. Datarea caselor lipsește în majoritatea cazurilor din teren, dar și la casele aflate în muzeele etnografice în aer liber.

This entry was posted in Piatră. Case tradiționale din nordul Olteniei. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>