Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată_de Vladimir Agrigoroaei

 Motto: Densuş… You fear to go into that topic. The Getoducks delved too greedily and too deep. You know what they awoke in the darkness of Protochronism

01

Satul era pustiu. Erau cu toţii duşi la coasă. Cnezii plecaseră la adunare, la Grădişte. Numai în biserică vegheau trei babe şi-un moşneag fără puteri. Nu de alta, dar să ţină lumina aprinsă pentru moşii lor. La poalele dealului, în praf, nişte prunci chinuiau un câine. Îl trăgeau de coadă şi de urechi, unul încerca să-l călărească. O copilă îi dădea să înghită o muscă. Iar dulăul, speriat, se învârtea în jurul cozii, căutând să iasă dintre ei.

Într-un sfârşit scăpă. Lipăia în sus pe deal, către biserică. Pruncii răcneau în urma lui. Iar moşneagul, auzind zarvă, ieşi să vadă cine zbiară. Stătea rezemat de uşă, sprijinit în toiag. Câinele flocos alergă la picioarele lui. Şi-i mustră.

- Bine vă şade. De când v-aţi făcut aşa de răi? Nu ştiţi că nu se cade să chinuiţi jivinele neputincioase? N-aţi învăţat de la cei mari? De-aţi fi trăit în vremurile de demult, înainte de Potop, şi pe voi v-ar fi chinuit urieşii.

O fetiţă mai răsărită, de şase primăveri, îl întrebă cine-s urieşii.

Bătrânul se puse pe lespedea din faţa bisericii. Dulăul flocos, cu pete negre, se fofilă sub picioarele lui. Moşul le promise că va povesti cine-s urieşii dacă se jură că vor fi cuminţi, dacă nu mai zbiară lângă biserică şi dacă o să lase dulăul în treaba lui.

S-au jurat. Iar moşul a început.

- Ehei, dragii moşului, vedeţi voi… Pe-aici, pe la noi, înainte să dea bunul Dumnezeu Potopul, trăiau nişte oameni mari de tot. Ăştia erau urieşii, de le mai zicea şi jidovi. Spune părintele că scrie despre ei la Cartea Facerii, că au apărut deodată cu oamenii, că erau viteji şi că în vremurile acelea le dăduse Domnul rânduială să aibă grijă de oameni. Dar ai noştri se fereau de urieşi. Când umblau urieşii, se zguduiau copacii. Când ploua, lăsau urme din cele mari, gropane afundate. Şi nu mâncau ca noi. Ci băgau oaia în gură şi la urmă îi vărsau oasele şi blana, cum face mâţa cu vrăbiile.

Pruncii erau numai ochi şi urechi. Uitaseră de câine. Iar dulăul se scărpina cu laba după o ureche.

- În vremurile acelea trăia pe la noi, în Densuş, un urieş cu uriaşa lui şi cu fata lor, un copil răzgâiat şi necuminte, aşa cum sunt unii dintre voi.

Doi prunci dădură a deschide gura, dar tăcură când auziră restul poveştii.

- O chema Mititica, dar Mititica asta era aşa de mare că dacă se ridica ajungea până la acoperişul bisericii. Şi într-o zi, ca cea de azi, se juca şi dădu peste un om necăjit care-şi lucra

pământul cu boul lui. L-a luat pe sus cu gând să-l ducă acasă. Se gândea că ce bine s-ar juca cu cele jucării. Îl punea pe om să încalece boul. Să se pupe cu boul. Şi îi băga pe amândoi cu capul în râu, să bea apă, dar era cât pe-aci să-i înece când veni tătâne-su acasă.

În faţa bisericii din Densuş se făcu linişte. Copiii stăteau lemn de cuminciori. Bătrânul răsuflă trudit şi îşi continuă povestea. Le spuse că urieşul mare o mustră pe Mititica, că nu se cade să-şi bată joc de oamenii cei mici şi să le facă rău. Dar Mititica nu ştia, şi-şi ceru iertare. Şi îl duse pe om şi pe boul lui acolo de unde-i luase. Şi-i lăsă în voia lor.

- …Pentru că aşa îi spusese tătâne-su. Că oamenii nu-s jucării, ci urmaşii lor pe ăst pământ. Că urieşii se vor sfârşi într-un veac, dar oamenii le vor moşteni plaiurile. Şi Mititica se ducea mereu să vadă cum trebăluiesc oamenii la muncile pământului. Iar când se făcu mare, îi ajută să îşi cureţe ogoarele. Smulgea stâncile din calea lor. Le curăţa la fel şi pajiştile pentru coasă.

Mai răsuflă puţintel. Era linişte. Câinele dădea să-i iasă dintre picioare, dar îl scărpină între urechi, în blana prăfuită, şi mai stătu un rând. Ca să nu-i scape din ochi pe prunci la prostii, începu o altă poveste. Prima, ce-i drept, fusese cam scurtă.

- Nu v-am spus ce s-a întâmplat cu urieşii. Că au pierit cu toţii la Potop.

Deodată, urechile se ciuliră din nou.

- Vedeţi voi, biserica noastră…

- Biserica au făcut-o urieşii? întrebă fetiţa care nu mai avea răbdare.

- Nu. N-au făcut-o urieşii. Au făcut-o moşii noştri cu piatră de la râu şi cu ce-au mai găsit de pe vremea urieşilor. Vedeţi voi, aici, între munţi, a fost demult de demult un sat al urieşilor, întins de la târg de la Haţeg şi până departe, la Grădişte şi în Retezat. Şi când a venit Potopul, când Domnul le-a dat pedeapsă că nu se ţinuseră de legea lui, atunci toate bordeiele lor jidoveşti s-au rupt şi resturile s-au întins pe plaiuri.

- Erau jidovi, ca cei din târg de la Haţeg?

- Erau tot un soi de jidovi, la fel ca toţi cei care au trăit înainte de Naşterea Domnului. Că nu puteau fi în alt fel. Şi la noi, aici, biserica e făcută din ce-a mai rămas din casa urieşului acela, tatăl Mititelei. Moşul meu îmi povestea că moşul lui a găsit scăunoaiele urieşilor, nişte butuci tăiaţi cu mare meşteşug. Pe fiecare stătea scris numele urieşului al cărui loc era la masă. Şi aveau nume lungi, pe potriva înălţimii lor. Şi nu le mai pot citi astăzi decât popii unguri, că ei scriu după legea urieşilor de odinioară. Dar când a venit unul pe la noi, când eram eu tânăr, le-a citit dar n-a priceput nimic din urieşeasca aia veche. Iar moşul moşului meu, când le-a pus unul peste altul, a făcut din ele stâlpii din biserică. Şi lespedea pe care o vedeţi aici, deasupra uşii, lespedea asta a fost pe vremuri o scândură de la patul lor.

02

- Dar de ce nu-i de lemn? De ce-i din piatră?

- Pentru că la Potop, zice părintele, toate au fost prefăcute în stane de piatră, după cum Dumnezeu a prefăcut-o în piatră pe femeia lui Lot. Că asta a fost prima pedeapsă pe care a dat-o urieşilor pentru necredinţă. Şi că a doua a fost Potopul, să spele toate păcatele lor. Şi urieşii nu vor învia la Învierea Morţilor. Că urieşii au călcat cuvântul Domnului, şi mulţi s-au făcut răi, au pornit să mănânce oameni. Şi stârpeau toate dobitoacele, toate păsările cerului şi toate târâtoarele, ba şi toţi peştii din râuri. Şi atunci se cuvenea să-i pedepsească negreşit.

- Dar fata urieşului nu era cuminte? Pe ea de ce a pedepsit-o Dumnezeu?

- A fost cuminte, dar în anul Potopului Mititica nu mai trăia. În vremurile acelea erau numai urieşi răi, cum a fost uriaşa de la Grădişte.

- Au fost urieşi şi la Grădişte?

- Păi nu v-am spus că toată valea era satul lor? La Grădişte era o uriaşă rea. Şi avea o soră bună la suflet, dar soră vitregă. Şi s-au luat într-o bună zi la întrecere, care dintre ele va ridica cetatea cea mai frumoasă. Uriaşa bună se duse departe pe Retezat, iar cea rea stătu în vale, la Grădişte. Se vedeau de departe una pe alta. Cea

bună ridica cetate mai frumoasă. Dar cea rea, pizmuind-o, a aruncat c-un fier de plug şi i-a stricat-o, şi-a tăiat vârful muntelui. De-aceea se cheamă muntele Retezat. Că l-a retezat uriaşa cu fierul de la plug.

Dulăul nu mai trebuia mângâiat. Stătea covrig şi aproape că aţipise. Iar pruncii uitaseră de grija lui.

- Aţi auzit de cetatea veche de la Grădişte. Aceea-i ridicată de uriaşa rea. Iar când o să fiţi mari şi o să mergeţi pe Retezat, la fâneaţă, o să vedeţi oasele albe ale urieşilor ieşind din râpe. De la cum au fugit ei din calea Potopului, să se ascundă în munte, la loc înalt, dar mânia Domnului i-a prins şi acolo.

Pruncii se priveau miraţi între ei. Moşneagului i se sfârşise pofta de povestit. Îl durea gura, îl ardea soarele şi voia să se pună la umbră în biserică.

- Aşa că nu mai fiţi răi cu jivinele, să nu vă pedepsească Dumnezeu.

Copiii au încredinţat din cap. Au lăsat dulăul în pace. Cel puţin până a doua zi. Şi s-au dus prin livadă să se joace de-a urieşii.

SONY DSC

Piatra de mormânt medievală de la intrarea în biserică

****************

Pentru omul Evului Mediu, istoria avea culoare biblică. Textele creştine permeaseră atât de bine cultura vremii încât oamenii nu puteau gândi altfel. De aceea există uriaşii în folclor. Ei explică ruinele din vremea dacilor şi romanilor. Cum ar fi amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, adică Grădiştea din povestea noastră, căci acela era numele ei medieval. Acest amfiteatru a fost cetate la începutul Evului Mediu, când localnicii se baricadau în ea cu pietre romane adunate de peste tot. Iar uriaşii, adeseori numiţi cu numele evreilor, se găsesc în toate folclorurile europene, pentru că uriaşii trebuiau să explice istoria veche, cea de dinainte de venirea lui Hristos. Norocul lor, al uriaşilor, că erau pomeniţi în Biblie.

Să mai zicem şi că fragmentele romane erau de mare preţ în Haţeg. Erau folosite la ridicarea bisericilor, la mesele de altar, cu rol ornamental şi câte şi mai câte. Dovadă stau bisericile de la Densuş, Sânpetru, Sântămărie Orlea, Colţ, Streisângeorgiu sau Strei. Cea mai celebră pare să fi fost biserica de la Grădişte-Sarmizegetusa, dar aceea a dispărut în modernitate. Despre ea se crede că ar fi fost ridicată aproape exclusiv din pietre romane.

Mă veţi întreba, şi încă pe bună dreptate: de ce făceau asta? Probabil pentru că nu aveau conştiinţa unui ev al lor, diferit de alte evuri anterioare. Pentru că istoria însemna ceea ce aflaseră de la bunici, iar moştenirea orală se diluează repede în legendă. Poate că de aceea în biserica de la Densuş au fost refolosite piese din toate epocile. Predomină cele romane, dar există şi o piatră de mormânt medievală, a cărei semnificaţie o pierduseră când s-au apucat să-şi ridice biserica la sfârşit de secol XIII. Uitaseră a cui era, cine fusese acela. Devenise şi el tot un „uriaş”. De aceea au pus-o deasupra uşii de la intrare.

Înăuntru au căţărat altare antice unele peste altele, facând din ele coloane, pentru că arătau frumos. La sfârşit le-au tencuit şi pictat, dovadă că forma îi interesa. Şi au pictat toată biserica, chiar dacă astăzi nu se păstrează decât o parte din pictură. Treaba aceasta a făcut-o un meşter pe nume Ştefan, în a doua parte a secolului al XV-lea, ajutat de un meşter local.

Numai că istoria bisericii s-a diluat cu vremea în legendă. Unii şi-au imaginat că a fost templu dacic sau roman, după cum credea baronul Hohenhausen în 1767. Unii mai cred şi astăzi. Nu contează că cercetările arheologice au descoperit că a fost ridicată cu puţină vreme înainte de 1300. Nu contează nici că multe dintre piesele romane pe care le găsim în ea au fost adăugate de fapt în vremuri moderne. Noi tot antică o vrem. Ce contează că leii de pe acoperiş au fost puşi acolo după 1700, că o contribuţie importantă a avut-o familia Densuşienilor, dintre care unul a ajuns mare creator de istorie inventată? Densuşienii au reparat-o la puţin timp după ce sătenii voiau să o dărâme, pentru că o socoteau prea veche. Iar istoriile acestea ale bisericii au fost fabricate recent.

Dar de ce le mai credem şi astăzi? Pentru că omul Evului Mediu nu e diferit de cel din vremurile noastre. Nici românul de azi nu-şi cunoaşte istoria. Cunoaşte o serie de poncife şi de acelea s-a săturat. De aceea apar prin gazete ştiri cu uriaşi descoperiţi de către arheologi ticăloşi care ascund misterele paranormale de adevăraţii patrioţi. Oraşe secrete subterane se ivesc în tot locul carpato-danubiano-pontic. Şi să nu uităm de uriaşii psiho-energetici din munţii Bucegi. De geţii din Tadjikistan sau din Sahara. De Ceahlăul care se aliniază cu nu-ş-ce piramidă. De Sfinxul sculptat de pelasgo-traco-geto-daci. Adică aceiaşi cu cei care au colonizat Roma, toată Europa, Asia şi America. Să te superi? Unii istorici se supără. Eu nu mai mă supăr de mult timp.

Studiind literatura medievală, ştiu că oamenii îşi construiesc o altă istorie, atractivă şi misterioasă, dacă istoria prozaică nu răspunde nevoilor lor. Mă supăr numai atunci când dau peste cei posesivi cu istoria pe care au ales s-o inventeze. Când o folosesc pentru a da în cap altcuiva. Sau când se înstăpânesc pe un monument, aidoma unui feudal din vremurile de odinioară. Aşa face preotul din Densuş, stăpânul absolut şi protocronist al bisericii despre care v-am povestit aici.

Şi pentru că am ajuns la el, aflaţi că asta e problema cea mai gravă a monumentelor istorice româneşti. Nu că sunt pe cale de a fi distruse prin uitare, neglijenţă sau reavoinţă, nici că nu sunt bani pentru restaurarea lor, nici că nu le cunosc protocroniştii. Adevărata problemă e că stăpânii lor nu mai suntem noi, ci o mână de oameni care le-au încălecat şi le ţin cu dinţii. Din această mare problemă derivă toate celelalte, mult mai mici. Şi ea se va agrava o dată cu legea descentralizării, gândită să dea printre altele şi patrimoniul pe mâna baronilor locali. Care le vor face una cu pământul sau le vor „reconstrui” sub formă de Disneyland-uri. Cum au făcut cu cetatea Neamţului sau cu sărmana curte domnească din Vaslui.

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea a apărut întâiași dată pe site-ul ThinkOutsideTheBox http://totb.ro/uriasii-de-la-densus-sau-pofta-de-istorie-inventata/

 

This entry was posted in Poveștile lui Vladimir. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>