Unul din lucrurile învăţate într-unul din drumurile realizate pentru documentarea albumului “Lemn. Biserici din nordul Olteniei” a fost că există locuri şi gesturi care capătă o însemnătate aparte dacă îţi sunt revelate. În timp ce încercam să fotografiem şi să documentăm cât mai mult din fiecare bisericuţă la care ne opream, în jurul nostru, micul univers de cimitir de ţară îşi trăia rutina zilnică. Unul din momentele revelatoare despre care vorbeam a fost acela în care un ţăran care venea de la coasă pe asfinţit, îşi saluta morţii. Punea mâna pe fiecare cruce cunoscută şi, ca şi cum ar fi bătut pe umăr un prieten vechi, o scutura încet. Mi-am amintit de acest gest de familiaritate trecând weekendul trecut printr-un astfel de cimitir. Este vorba de micul cimitir al bisericii armene din Târgu-Ocna, un lăcaş în care nu se mai slujeşte, un monument de secol XIX păzit şi ascuns oraşului de străzi periferice pietruite şi o curte mare, verde, înflorită, în care se află cimitirul.

Majoritatea dintre noi păstrăm o aversiune faţă de cimitire, senzaţie dată mai mult de cimitirele mari şi depersonalizate ale oraşelor în care ritul înmormântării e industrializat şi comercializat în funcţie de lot, familie, tip de marmură şi plin cărări betonate. Există însă astfel de locuri care spun poveşti despre oameni care au trăit în secolul XIX şi care îşi păstrează fotografiile elegante şi uneori excentrice în ovaluri gri, cu ultimele lor amintiri scrise pe cruci alături de soţi, fraţi, părinţi. Ceea ce e cu totul aparte la cimitirul armean din Târgu-Ocna este vegetaţia impresionantă care se desfăşoară în jurul bisericii şi în jurul mormintelor, parcă să ţină la distanţă ochii curioşi ai atât de rarilor vizitatori. Lucru care face şi mai palpitantă călătoria prin grădină cimitirului dându-i un aer de explorare aventuroasă: sari un şanţ, calci nişte crengi, dai cu mâna ierburi agăţătoare şi urmăreşti cu degetele linia literelor de pe crucile de piatră din care culoarea s-a şters în timp. Îi cunoşti pe soţii Sima şi Ghircor Vartan, o Anicuţa, stinsă în floare vârstei la numai 25 de ani, într-un costum popular , Cecilie Cerchez cu un profil incredibil: sprâncene arcuite, un zâmbet ascuns, aproape obraznic, şi mărgele groase, un preot Agop Agopian cu barba generoasă pieptănată impecabil, o Rosa cu breton pufos, un domn Azakarian cu mustaţa ca la carte şi ochi de spion.



E o atmosferă de linişte şi împăcare cu sine într-un astfel de loc în care poţi sta pe o bancă şi citi o carte bună alături de Cecilie sau de Anicuţa, înconjurat de boschete imense de flori în care te poţi adânci până la umeri, fără gălăgia parcurilor cu copii, strigăte, leagăne şi moşuleţi care joacă table. La apus, o iei pe cărare spre poarta fără lacăt, cu clanţă cu nas, baţi pe umăr sufletele celor care ţi-au însoţit lectura şi te întorci la gălăgia din lumea adevărată.